... si mai mare între acestea este dragostea
acum câţiva ani am scris povestea asta... de abia acum m-am învrednicit să o transcriu... sper să placă A fost odată, demult, un împărat şi o împărăteasă. Nu aveau copii, dar îşi doreau foarte mult să devină părinţi. Tot imperiul se ruga ca împărăteasa să nască un prinţ moştenitor, însă Dumnezeu încă nu dorea să le împlinească dorinţa. Peste ani şi ani, când erau amândoi bătrâni, împărăteasa a dat naştere unei fetiţe cu ochii negri ca murele coapte, pielea albă, iar părul negru ca tăciunele. Şi a fost mare bucurie la palat şi s-a făcut o petrecere, care a durat şapte zile şi şapte nopţi. Timpul trecea şi copila creştea şi era frumoasă cum nu se mai văzuse fată pe meleagurile acelea. Era lumina ochilor împăratului, care îi făcea toate poftele şi îi îndeplinea orice dorinţă. Deşi era frumoasă şi iscusită la minte, tânăra prinţesă avea două dintre cele mai urâte defecte: primul era mândria – era atât de mândră încât nimeni nu se putea apropia de ea, mai ales acum când venise vremea
