by canamonica

Sf. Împ. Alexandra Sf. Împ. Irina

... sunt momente în viaţă când credem că avem totul, când avem impresia că nimic nu ne poate răpi clipa aceea extatică de fericire, dar mereu se întâmplă ceva care ne smereşte; avem nevoie de cineva care să ne tragă de mânecă atunci când urcăm prea sus, iar ăl' cu corniţe stă pe umărul nostru stâng gata-gata să se bucure că a mai căpătat un sufleţel; avem nevoie şi de fericire, deşi este relativă (spun eu): de exemplu, zilele trecute am fost fericită pentru că cineva îmi spusese o vorbă bună; altădată, pentru că primisem un mesaj care mi-a luminat ziua; ieri, am fost fericită pentru că am primit un superb buchet de flori de la un om drag; astăzi, ziua mi-a început cu o veste bună: cineva, care nu mă cunoaşte (decât din auzite), mi-a încredinţat un proiect important, deşi vine într-o perioadă foarte agitată şi aglomerată pentru mine... şi... îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat lângă mine o persoană care să mă tragă de mânecă, care să mă smerească şi să mă ţină în şah... nu de alta

astăzi m-am trezit cu o poftă nebună de viaţă şi vreau ca toată lumea să ştie acest lucru; vreau să râd, să cânt, să alerg, să mă joc, să bat la picior toate străzile mărginaşe din oraşul meu, să mă plimb prin parc, să mă dau în tobogan, exact ca un bebe de patru ani (că doar atât am...) fără să îmi pese de nimeni şi de nimic; vreau să mă gândesc doar la mine... să fiu egoistă măcar o zi în viaţa mea... să fiu eu personajul cel mai important din povestea zilei de astăzi, să nu îmi pese cine cum se uită la mine sau cine şi dacă mă aprobă... zâmbiţi, fiţi fericiţi şi, mai presus de toate, iubiţi, pentru că aceasta este singura raţiune de a trăi, asta ne aşează lângă Hristos...

aş vrea... mă gândesc ce ar fi dacă aş da timpul înapoi cu vreo trei ani, să schimb trecutul, să schimb momentele şi cuvintele urâte, jignirile, palmele, minciunile, lacrimile, nopţile nedormite, frământările, să schimb tot ceea ce m-a făcut să devin acea "scorpiuţă antipatică" (cum îmi spunea cineva acum câteva zile); şi, dacă aş da timpul înapoi, ce aş realiza? cred că nimic, aş retrăi toate acele momente, care mă sfâşie pe dinăuntru şi nu îmi dau voie să merg mai departe, nu îmi dau voie să cred din nou în oameni, nu îmi dau voie să îi las să se apropie iar de mine; padre mereu îmi spune să las viaţa să îşi urmeze cursul ei... cum să-l urmeze când nu vezi în faţa ta decât noroi? cum să-l urmeze când îţi e teamă să apuci mâna care ţi se întinde şi o refuzi până când, răpusă de oboseală, nu mai vrea ea să te prindă? şi atunci, mă întreb: ce aş vrea? nu ştiu. viaţă, pur şi simplu...

Te chem şi zarea pustie-mi răspunde. Mă chemi, dar noaptea neagră te roade. Te strig, iar sunetele îmi rămân pe buzele-ngheţate. Mă strigi şi strigătul pierdut te arde. Te caut, dar deşertul inimii mele mă mistuie. Mă cauţi, dar oaza pustiului e doar o nălucă. Te aud de dincolo de erele-ngheţate. Mă auzi de dincolo de capătul lumilor. Mă chemi şi te strig de dincolo de furii. Te caut şi mă auzi plângând în zorii zilei. Mă strigi şi te-aud pierdută-ntre suspine. Te chem şi mă cauţi pe-aceleaşi vechi ruine. (Sibiu, 4 n. 2003, tare demult...)

Azi dimineaţă am scos din bibliotecă o carte oarecare, gândindu-mă să o deschid la o pagină oarecare şi să citesc exact acolo unde mi se va opri privirea... Nu mă aşteptam să găsesc tocmai rândurile astea: <<"Mă plictisesc fără tine." "Mor." "1 + 1 = 1" "2 - 1 = 0">> (Claude Spaak, Marianne, frumoasa mea ) De vreo trei săptămâni primesc lecţii de viaţă... Cred că le merit din plin, de Doamne-Doamne mi le tot trimite.

Se istoriseşte că doi călugări care se aflau pe drum spre mănăstire se pregăteau să treacă un râu care ieşise din matcă. Fiind aproape de mal, au văzut o tânără frumoasă care încerca şi ea să treacă prin apele învolburate. Trebuia neapărat să treacă dincolo, i-a lamurit ea, pentru a veni în ajutorul tatălui său, care era bolnav. Fiind singură şi firavă încerca cu greu să înainteze. Apele mari ale râului o ţintuiau aproape de ţărm. Primul călugăr, fără măcar să acorde atenţie tinerei, a intrat în apă şi a trecut dincolo. Cel de-al doilea a luat tânăra în braţe şi cu greu, cu mari eforturi, a ajuns până la urmă pe malul celălalt. Tânăra i-a mulţumit şi s-a îndepărtat în grabă. Cei doi călugări şi-au văzut de drum. Au mers în tăcere mai bine de un ceas. Deodată, primul călugăr, care nu-şi mai putea stăpâni emoţia şi mânia a început să-şi mustre tovaraşul: - Cum de-ai putut să-ţi calci jurământul? Jurământul de a nu atinge o femeie? Nu te simţi copleşit de ruşine? Cum ai putut să o iei în

“Voi nimici totul de pe faţa pământului, zice Domnul. Voi nimici oamenii şi dobitoacele, păsările cerului şi peştii mării! Voi face să se poticnească nelegiuiţii şi voi pierde pe oameni de pe faţa pământului, zice Domnul. Şi voi întinde mâna Mea împotriva lui Iuda şi împotriva tuturor locuitorilor din Ierusalim şi voi ditruge din locul acesta pe Baal până la ultimele lui rămăşiţe, numele slujitorilor săi, împreună cu al preoţilor.”... (Sofonie 1, 2-4)

La începutul săptămânii a murit o persoană dragă inimii mele. Când vă voi spune despre cine este vorba, vă veţi întreba, probabil, ce avea atât de special. Era o femeie simplă de la ţară, muncitoare şi mereu gata să îţi sară în ajutor, dacă îi cereai. Era o femeie de care m-am ataşat fără să îmi dau seama, mama unei eleve de la mine din clasă (de la clasa unde sunt dirigintă), a unei eleve destul de bună la învăţătură (a luat premiul III anul acesta), nu sclipitoare, dar o copilă care se chinuie să înveţe atât cât îi permite intelectul... Revenind la mamă, era o femeie cu poftă de viaţă, tânără, mai mare decât mine cu un an, o femeie care, poate, nu avea totul pe plan material, dar avea de toate pe plan spiritual - soţ, copii (trei fete, dintre care două îmi sunt eleve)... şi iată că viaţa ei s-a întrerupt ciudat, stupid, brusc. Dintr-odată s-a golit totul... s-a împiedicat şi s-a rupt firul vieţii. Mereu îi spuneam "doamna X", iar cineva când mă auzea îmi atrăgea mereu atenţ

am privit la stele, dar nu mai străluceau ca-n prima zi. am privit la soare, dar nu mă mai alinta cu raza lui. am încercat să te chem, dar noaptea mi-a îngheţat strigătul. am vrut să ajung la tine, dar nisipul m-a împiedicat între firele lui. am vrut să te iubesc, dar cineva mi-a frânt aripile. am vrut să fiu liberă, dar dragostea ta m-a înlănţuit pe veci. am aşteptat sfârşitul timpurilor şi m-am îmbrăcat în mantia dragostei tale. te caut... o rază de soare îmi mângâie obrazul. te caut, rătăcind prin lume... te caut. (sibiu 26 octombrie 2003, demult...)