Copilărie...

Astazi, pentru că ziua liturgică a început de vreo câteva ore, părinţii mei sărbătoresc 38 de ani de căsătorie... O viaţă de om... Demult, tare demult, am scris poezia asta, de ziua lor, gândindu-mă la mama...

Eram un puşti, copil de ţară, prin colb şi bălării umblam

Şi mă gândeam la frunza rară, la tinereţea ce-o aveam...

Furam de prin grădină roadă şi doar pe mine mă vedeam,

Uitam de ce era-n ogradă şi de bunicii ce-i aveam.

Uitam de mamă, tată, frate şi alergam tăcut, dar liber,

Nu avea cin' să mă socoate, în lanul galben eram lider.

Şi iar striga sărmana mama, la masă ne-aduna pe toţi,

De prin cotloane-ndepărtate, din casă, ori de pe sub roţi...

Ne ciufulea, ne lua de mână, la pieptu-i mare ne-alinta

Ori ne certa la ceas de seară şi tot ea, mai târziu, ne săruta...

Eram copil şi nu ştiam de nimeni, trăiam în veselia mea,

Dar vremea nu vrea să rămână acolo unde unul vrea...

Eram e tot ce ne mai cheamă spre vremuri verzi, de mult uitate,

Dar, totuşi, e ceva ce-ndeamnă, ceva ce vrea să ne socoate...

E vocea caldă ce alintă, e palma grea ce te-a certat,

E roua ochilor albaştri, e mama, care te-a iertat...

Iar dac-ar fi să fiu din nou copil, la sânul mamei,

M-aş scălda-n ochii ei albaştri, să-mi alin dorul meu, cu anii...

(14 Octombrie 2000)