luni, 19 iulie 2010

"Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!"


Se istoriseşte că doi călugări care se aflau pe drum spre mănăstire se pregăteau să treacă un râu care ieşise din matcă. Fiind aproape de mal, au văzut o tânără frumoasă care încerca şi ea să treacă prin apele învolburate. Trebuia neapărat să treacă dincolo, i-a lamurit ea, pentru a veni în ajutorul tatălui său, care era bolnav. Fiind singură şi firavă încerca cu greu să înainteze. Apele mari ale râului o ţintuiau aproape de ţărm. Primul călugăr, fără măcar să acorde atenţie tinerei, a intrat în apă şi a trecut dincolo. Cel de-al doilea a luat tânăra în braţe şi cu greu, cu mari eforturi, a ajuns până la urmă pe malul celălalt. Tânăra i-a mulţumit şi s-a îndepărtat în grabă. Cei doi călugări şi-au văzut de drum. Au mers în tăcere mai bine de un ceas. Deodată, primul călugăr, care nu-şi mai putea stăpâni emoţia şi mânia a început să-şi mustre tovaraşul: - Cum de-ai putut să-ţi calci jurământul? Jurământul de a nu atinge o femeie? Nu te simţi copleşit de ruşine? Cum ai putut să o iei în braţe pe femeia aceea? - Ia te uită, i-a răspuns celălalt, te mai gândeşti încă la ea? Eu am lăsat-o jos, dar cred că tu încă o mai duci în braţe.
Se întâmplâ uneori în viaţă ca judecata noastră să fie mult prea exagerată şi subiectivă, atunci când este vorba de aproapele nostru. Gesturile mici şi frumoase de ajutor să fie privite ca păcate grele şi interpretate greşit şi cu ostilitate. Totul devine pagubos pentru suflet mai ales când actele nobile sunt împroşcate cu sugestii sau atacuri răutăcioase. Există totuşi, în viaţa de zi cu zi, un spaţiu al libertăţii şi al iubirii. În acest spaţiu, gesturile credinciosului devin reflexe necondiţionate şi trec dincolo de judecata aproapelui, bună sau rea. De fapt, judecata aproapelui nu mai contează sau, mai bine zis, nu mai doare. Acest spaţiu nu este pentru toţi şi nu poate fi explicat, ci numai trăit. Pentru a intra în acest spaţiu, care este numit de Biserica ca Spaţiu al Învierii, trebuie să îndrăzneşti, să fii curajos, să iubeşti pe aproapele şi pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Sfântul Apostol Pavel aminteşte de această dimensiune a Spaţiului Învierii zicând: "De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine."
"AM UITAT SĂ MAI IUBIM!”
Când pe-ale vieţii traiectorii,
Prindem în mână glorii după glorii
Şi laudele curg grămadă
Şi prietenii-s mereu la sfadă,
Atunci se face că uităm,
Iubire sinceră să dăm.
Când vântu-ţi suflă lacrima fugară
Şi stii că dragostea te-a părăsit,
Nu-ţi pui problema ce faci mâine,
Ci, doar, zâmbeşti amar:
”Atâtea vorbe goale… la ce mi-au folosit?!”
Când singurătatea-ţi bate decis la uşă
Şi ştii că ea se va deschide larg,
Imaginează-ţi Titanicul cum se scufundă,
Iar ultimul refugiu e-un catarg.
Iubirea… Acest concept infam.
Ai vrea să primeşti o tonă fără să dai un gram...
(Acest text l-am primit de la o prietenă bună, spun eu, de ziua mea; este cel mai frumos cadou primit anul acesta. Am mai primit unul... dar nu am ştiut să am grijă de el, aşa că l-am pierdut.)

Un comentariu:

  1. si ce te faci atunci cand cei ce te judeca sunt slujitori ai Bisericii? Cand cei ce ar trebui sa ne indrume pasii spre compasiune si iubire arunca cu .... vorbe mai dureroase decat pietrele?

    RăspundețiȘtergere