sâmbătă, 24 iulie 2010

bună dimineaţa, soare

... sunt momente în viaţă când credem că avem totul, când avem impresia că nimic nu ne poate răpi clipa aceea extatică de fericire, dar mereu se întâmplă ceva care ne smereşte; avem nevoie de cineva care să ne tragă de mânecă atunci când urcăm prea sus, iar ăl' cu corniţe stă pe umărul nostru stâng gata-gata să se bucure că a mai căpătat un sufleţel; avem nevoie şi de fericire, deşi este relativă (spun eu): de exemplu, zilele trecute am fost fericită pentru că cineva îmi spusese o vorbă bună; altădată, pentru că primisem un mesaj care mi-a luminat ziua; ieri, am fost fericită pentru că am primit un superb buchet de flori de la un om drag; astăzi, ziua mi-a început cu o veste bună: cineva, care nu mă cunoaşte (decât din auzite), mi-a încredinţat un proiect important, deşi vine într-o perioadă foarte agitată şi aglomerată pentru mine...
şi... îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat lângă mine o persoană care să mă tragă de mânecă, care să mă smerească şi să mă ţină în şah... nu de alta, dar aş lua-o pe arătură de atâta bine.

vineri, 23 iulie 2010

o nouă zi senină, sper...



astăzi m-am trezit cu o poftă nebună de viaţă şi vreau ca toată lumea să ştie acest lucru; vreau să râd, să cânt, să alerg, să mă joc, să bat la picior toate străzile mărginaşe din oraşul meu, să mă plimb prin parc, să mă dau în tobogan, exact ca un bebe de patru ani (că doar atât am...) fără să îmi pese de nimeni şi de nimic; vreau să mă gândesc doar la mine... să fiu egoistă măcar o zi în viaţa mea... să fiu eu personajul cel mai important din povestea zilei de astăzi, să nu îmi pese cine cum se uită la mine sau cine şi dacă mă aprobă...
zâmbiţi, fiţi fericiţi şi, mai presus de toate, iubiţi, pentru că aceasta este singura raţiune de a trăi, asta ne aşează lângă Hristos...

joi, 22 iulie 2010

aş vrea să dau timpu-napoi sau nu?

aş vrea... mă gândesc ce ar fi dacă aş da timpul înapoi cu vreo trei ani, să schimb trecutul, să schimb momentele şi cuvintele urâte, jignirile, palmele, minciunile, lacrimile, nopţile nedormite, frământările, să schimb tot ceea ce m-a făcut să devin acea "scorpiuţă antipatică" (cum îmi spunea cineva acum câteva zile); şi, dacă aş da timpul înapoi, ce aş realiza? cred că nimic, aş retrăi toate acele momente, care mă sfâşie pe dinăuntru şi nu îmi dau voie să merg mai departe, nu îmi dau voie să cred din nou în oameni, nu îmi dau voie să îi las să se apropie iar de mine; padre mereu îmi spune să las viaţa să îşi urmeze cursul ei... cum să-l urmeze când nu vezi în faţa ta decât noroi? cum să-l urmeze când îţi e teamă să apuci mâna care ţi se întinde şi o refuzi până când, răpusă de oboseală, nu mai vrea ea să te prindă? şi atunci, mă întreb: ce aş vrea? nu ştiu.
viaţă, pur şi simplu...

miercuri, 21 iulie 2010

Meditaţie II

Te chem şi zarea pustie-mi răspunde.
Mă chemi, dar noaptea neagră te roade.
Te strig, iar sunetele îmi rămân pe buzele-ngheţate.
Mă strigi şi strigătul pierdut te arde.
Te caut, dar deşertul inimii mele mă mistuie.
Mă cauţi, dar oaza pustiului e doar o nălucă.
Te aud de dincolo de erele-ngheţate.
Mă auzi de dincolo de capătul lumilor.
Mă chemi şi te strig de dincolo de furii.
Te caut şi mă auzi plângând în zorii zilei.
Mă strigi şi te-aud pierdută-ntre suspine.
Te chem şi mă cauţi pe-aceleaşi vechi ruine.
(Sibiu, 4 n. 2003, tare demult...)

marți, 20 iulie 2010

1 + 1 = 1

Azi dimineaţă am scos din bibliotecă o carte oarecare, gândindu-mă să o deschid la o pagină oarecare şi să citesc exact acolo unde mi se va opri privirea... Nu mă aşteptam să găsesc tocmai rândurile astea:
<<"Mă plictisesc fără tine."
"Mor."
"1 + 1 = 1"
"2 - 1 = 0">> (Claude Spaak, Marianne, frumoasa mea)
De vreo trei săptămâni primesc lecţii de viaţă... Cred că le merit din plin, de Doamne-Doamne mi le tot trimite.

luni, 19 iulie 2010

"Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!"


Se istoriseşte că doi călugări care se aflau pe drum spre mănăstire se pregăteau să treacă un râu care ieşise din matcă. Fiind aproape de mal, au văzut o tânără frumoasă care încerca şi ea să treacă prin apele învolburate. Trebuia neapărat să treacă dincolo, i-a lamurit ea, pentru a veni în ajutorul tatălui său, care era bolnav. Fiind singură şi firavă încerca cu greu să înainteze. Apele mari ale râului o ţintuiau aproape de ţărm. Primul călugăr, fără măcar să acorde atenţie tinerei, a intrat în apă şi a trecut dincolo. Cel de-al doilea a luat tânăra în braţe şi cu greu, cu mari eforturi, a ajuns până la urmă pe malul celălalt. Tânăra i-a mulţumit şi s-a îndepărtat în grabă. Cei doi călugări şi-au văzut de drum. Au mers în tăcere mai bine de un ceas. Deodată, primul călugăr, care nu-şi mai putea stăpâni emoţia şi mânia a început să-şi mustre tovaraşul: - Cum de-ai putut să-ţi calci jurământul? Jurământul de a nu atinge o femeie? Nu te simţi copleşit de ruşine? Cum ai putut să o iei în braţe pe femeia aceea? - Ia te uită, i-a răspuns celălalt, te mai gândeşti încă la ea? Eu am lăsat-o jos, dar cred că tu încă o mai duci în braţe.
Se întâmplâ uneori în viaţă ca judecata noastră să fie mult prea exagerată şi subiectivă, atunci când este vorba de aproapele nostru. Gesturile mici şi frumoase de ajutor să fie privite ca păcate grele şi interpretate greşit şi cu ostilitate. Totul devine pagubos pentru suflet mai ales când actele nobile sunt împroşcate cu sugestii sau atacuri răutăcioase. Există totuşi, în viaţa de zi cu zi, un spaţiu al libertăţii şi al iubirii. În acest spaţiu, gesturile credinciosului devin reflexe necondiţionate şi trec dincolo de judecata aproapelui, bună sau rea. De fapt, judecata aproapelui nu mai contează sau, mai bine zis, nu mai doare. Acest spaţiu nu este pentru toţi şi nu poate fi explicat, ci numai trăit. Pentru a intra în acest spaţiu, care este numit de Biserica ca Spaţiu al Învierii, trebuie să îndrăzneşti, să fii curajos, să iubeşti pe aproapele şi pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Sfântul Apostol Pavel aminteşte de această dimensiune a Spaţiului Învierii zicând: "De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine."
"AM UITAT SĂ MAI IUBIM!”
Când pe-ale vieţii traiectorii,
Prindem în mână glorii după glorii
Şi laudele curg grămadă
Şi prietenii-s mereu la sfadă,
Atunci se face că uităm,
Iubire sinceră să dăm.
Când vântu-ţi suflă lacrima fugară
Şi stii că dragostea te-a părăsit,
Nu-ţi pui problema ce faci mâine,
Ci, doar, zâmbeşti amar:
”Atâtea vorbe goale… la ce mi-au folosit?!”
Când singurătatea-ţi bate decis la uşă
Şi ştii că ea se va deschide larg,
Imaginează-ţi Titanicul cum se scufundă,
Iar ultimul refugiu e-un catarg.
Iubirea… Acest concept infam.
Ai vrea să primeşti o tonă fără să dai un gram...
(Acest text l-am primit de la o prietenă bună, spun eu, de ziua mea; este cel mai frumos cadou primit anul acesta. Am mai primit unul... dar nu am ştiut să am grijă de el, aşa că l-am pierdut.)

sâmbătă, 17 iulie 2010

neputinţă...


La începutul săptămânii a murit o persoană dragă inimii mele. Când vă voi spune despre cine este vorba, vă veţi întreba, probabil, ce avea atât de special. Era o femeie simplă de la ţară, muncitoare şi mereu gata să îţi sară în ajutor, dacă îi cereai. Era o femeie de care m-am ataşat fără să îmi dau seama, mama unei eleve de la mine din clasă (de la clasa unde sunt dirigintă), a unei eleve destul de bună la învăţătură (a luat premiul III anul acesta), nu sclipitoare, dar o copilă care se chinuie să înveţe atât cât îi permite intelectul... Revenind la mamă, era o femeie cu poftă de viaţă, tânără, mai mare decât mine cu un an, o femeie care, poate, nu avea totul pe plan material, dar avea de toate pe plan spiritual - soţ, copii (trei fete, dintre care două îmi sunt eleve)... şi iată că viaţa ei s-a întrerupt ciudat, stupid, brusc. Dintr-odată s-a golit totul... s-a împiedicat şi s-a rupt firul vieţii. Mereu îi spuneam "doamna X", iar cineva când mă auzea îmi atrăgea mereu atenţia "Ce îi tot spui doamnă, e o ţărancă, o simplă ţărancă. Tu eşti o doamnă." Pentru mine, a fi doamnă/domn nu înseamnă că te-ai născut la oraş sau că ai nu ştiu ce educaţie/cultură aleasă. Domnia nu stă în haine, rasă, religie, sex sau educaţie... stă în inimă, stă în ceea ce ne defineşte ca oameni. Iată că doamna din mine încearcă de vreo câteva zile bune să îi dea telefon acelei fete care a rămas fără mamă, să îi spună ceva... un cuvânt de alinare, o vorbă bună... şi nu poate.
Şi mă simt atât de impotentă, atât de limitată ca om, pentru că nu ştiu ce aş putea să îi spun unui copil de 11 ani pentru a-i alina suferinţa, ce cuvinte ar putea să îi dea unui copil speranţa şi certitudinea că mama lui este acolo Sus, într-un loc infinit mai bun decât acesta şi că de acolo o veghează pe ea şi pe surorile ei şi le vor ajuta să răzbată în viaţă, mai mult poate decât dacă ar fi fost cu ele. Mă simt neputincioasă pentru că mă uit la telefon, apelez numărul şi închid repede, ca şi cum m-aş arde... Nu îndrăznesc să sun.
Şi mă gândesc şi la... alte persoane care dispar dintre noi, cu bună ştiinţă, pentru că aşa aleg ele şi care au totul în jurul lor şi nu ştiu să preţuiască viaţa pe care le-a dat-o Dumnezeu.
Viaţă, pur şi simplu!

vineri, 16 iulie 2010

te caut...

am privit la stele, dar nu mai străluceau ca-n prima zi.
am privit la soare, dar nu mă mai alinta cu raza lui.
am încercat să te chem, dar noaptea mi-a îngheţat strigătul.
am vrut să ajung la tine, dar nisipul m-a împiedicat între firele lui.
am vrut să te iubesc, dar cineva mi-a frânt aripile.
am vrut să fiu liberă, dar dragostea ta m-a înlănţuit pe veci.
am aşteptat sfârşitul timpurilor
şi m-am îmbrăcat în mantia dragostei tale.
te caut...
o rază de soare îmi mângâie obrazul.
te caut, rătăcind prin lume... te caut.
(sibiu 26 octombrie 2003, demult...)