sâmbătă, 24 martie 2012

ACUM ŞTIU...

de Nicolae Steinhardt
"Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.
Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul lui.
Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrej de dispreţ, ură şi trufie, dacă sufletul nu e pregătit să primească reuşita cu modestia şi graţia unei flori.
Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie e menit a se întoarce către aceia care încă se zbat în suferinţă şi-n păcat.
Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.
 Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mâncăruri gustoase şi alese, o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca în ziua următoare, înnebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămâne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.
Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele aprig al orgoliului şi patima înfumurării. 
Reuşita e energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu e ca un munte sau ca un ocean.
Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci!
Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci!
Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus.
Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea lui există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului.
Viciul este profesorul viciosului.
Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre."

marți, 20 martie 2012

Il Divo - Mama

Este ziua mamei mele... ca doar ziua liturgica a inceput...
Chiar daca e o melodie trista, ea este inchinata mamei, asa ca i-o dedic si eu mamei mele, pe care, de prea multe ori am suparat-o (inca o mai supar uneori!!!!!)...
LA MULTI ANI, MAMA!

A venit primavara!!!!

pe la scoala...

joi, 15 martie 2012

Iubitul printesei





Dacă ar întreba lumea 
"Ce e dragostea?", 
aş răspunde astfel:
Acel lucru care ne face, 
fără ezitare, 
să ne încredinţăm, unul altuia, 
viaţa şi moartea. 
Aceasta este dragostea!






* * *
viaţă, pur şi simplu...
prietenii ştiu de ce...

miercuri, 14 martie 2012

Anna and the King - How Could I Not Love You!!

Unul dintre filmele mele preferate...
... ca sa nu mai vorbim despre melodie...


* * *
viata, pur si simplu...
prietenii stiu de ce...

luni, 12 martie 2012

Prea tarziu...

PRELUAT DE PE Ortodoxia.md


Ne despart cei câţiva metri, care sunt între patul pe care stă întins soţul meu şi fotoliul unde m-am ghemuit eu. Dar am senzaţia că acum această distanţă nu poate fi parcursă, de parcă existând o prăpastie nedesluşită de ochiul liber.
O prăpastie imaginară, creată de noi, dar care nu poate fi depăşită prea uşor. Căci la formarea ei prea au contribuit mândria, supărarea  şi ne-iertarea. Privesc în direcţa soţului, încercând să nu observe această mişcare. Sunt supărată şi nu vreau să înţeleagă că nu mă preocupă deloc cartea, pe care o ţin pe braţe.
Nu mi-a observat mişcarea… E prea obosit sau poate încearcă să se concentreze la ştirile privite. De fapt e mai unica ce mai priveşte la televizor, căci mai mereu nu are timp.  Încerc să înţeleg de ce sunt supărată şi de ce nu vreau să fac primul pas.
Seara trecută a fost reţinut din nou, iar apelurile telefonice, un răstimp îndelungat, au rămas fără răspuns. Iar noi îl aşteptam la o cină în familie cu prilejul a 15 ani de căsnicie. Cina se răcise, băiatul nu mai avu chef nici să guste din ea, când în sfârşit a revenit şi capul familiei. Iar dezamăgirea mea cred că era uşor de citit în expresia feţii şi în cele câteva cuvinte pe care le-am schimbat.
Înţelegeam că a fost reţinut din motive întemeiate, dar ceva îmi spunea în interior că oricum putea să evite această reţinere, doar totuşi era o zi specială… Şi ca de obicei e de ajuns să dai drumul unei supărări în inima ta, că nu rămân aşteptate şi restul.
Şi totuşi nu e bine, nu e corect aşa. Ar trebui acum să încerc să găsesc cuvintele potrivite ca să ne împăcăm. Doar nu e un om rău. Mereu a încercat să facă totul pentru noi… Poate nu i-a reuşit, poate nu ne-am înţeles mereu aşa cum mi-aş dori. Dar viaţa de familie nici nu e una coloroată doar în roz.
Mă ridic şi ies din odaie. “Ar trebui să fac primul pas… nu ar trebui…” Încerc să-mi fac ordine în gânduri, aranjând, din nou şi din nou, hainele în dulap. De parcă ele m-ar putea ajuta cu ceva. Arunc o privire la ceasul de pe perete şi înţeleg că în aceste frământări a trecut o jumătate de oră.
Nu, nu e bine... Trebuie să fac totuşi ceva.
Între timp se înserase şi doar la lumina televizorului chipul soţului mi-a părut al unui necunoscut şi ceva încă nedesluşit, dar foarte dureros mi-a încleştat inima. De parcă era o figură amorţită… poate aţipise?  Dar nu, sigur nu dormea…
În următoarele momente deja acţionam fără a conştientiza ceva şi doar cu un singur gând – El nu poate să păţească ceva. Apăs fără milă pe soneriile vecinilor, împreună cu ei reuşesc să formez în sfârşit numărul salvării…
De parcă aud ce îmi spune vecina, care încearcă să mă încurajeze pâna la sosirea medicilor, dar de fapt nu aud nimic.
În sfârşit a sosit salvarea. Cele câteva minute de examinare par a fi o veşnicie. Şi cuvintele ce spulberă orice speranţă:
- E prea târziu.
- Nu v-am înţeles, cum adică e prea târziu. Pentru ce e târziu, de ce nu-l internaţi, de cu nu faceţi NIMIC?
- Dacă ne-aţi fi chemat cu jumătate de oră mai devreme. Totul mai era posibil. Acum nu mai e nimic de făcut.
Nu prea ţin minte cum a plecat salvarea, unde au dispărut vecinii. Ţin minte că-l ţineam de mână pe acel, care mi-a fost alături în aceşti 15 ani şi nu puteam să înţeleg – Cum poate fi “prea târziu”?
Doar nici nu am reuşit să ne împăcăm… şi el nu poate să ne părăsească aşa pur şi simplu. Doar noi avem atât de multe de făcut împreună.
Avem de crescut un fiu, şi poate nu doar unul. Aveam speranţa că cândva vom fi şi bunei şi dragostea pe care nu am reuşit să le-o dăm copiilor, o vom revărsa din plin peste nepoţi.
Îl priveam ţinându-l de mâna încă caldă şi şopteam:
“Doamne, Tu nu poţi să-l iei acum. Eu nu voi putea singură. Doamne, fă ce vrei cu mine, numai mai dă-mi o şansă… Nu-l voi mai presa cu veşnicile mele nemulţumiri. Voi fi acel liman, în care el mereu îşi va regăsi liniştea şi odihna. Nu mi-l lua, Doamne! Atâtea nu am reuşit să fac, Doamne! Şi nu am reuşit să-i spun cât de mult îl iubesc!…”
Brusc am tresărit, iar cartea de pe genunchi a lunecat jos.
“Totuşi ar fi cazul să privesc mai puţin televizorul şi mai ales ştirile” – cu gândul acesta m-am îndreptat spre baie. Apa rece mi-a alungat puţin starea de amorţeală şi am am revenit în odaie.
Mă întorc încet, încet în odoie şi mă apropii de soţ. Îmi aplec capul de obrazul lui şi încerc să-l privesc cât mai gingaş. Mă priveşte şi încearcă să mă îmbrăţişeze, dar un suspin greu îi taie răsuflarea şi sleit de puteri cade greu pe pat. Respiraţia abia de i se mai desluşeşte.
De data aceasta de parcă aş parcurge un traseu bine cunoscut, reuşesc să chem în ajutor vecinii din apropiere şi chiar să formez numărul salvării. Medicii au venit după zece minute. Încă câteva minute, care par o veşnicie, bătrânelul medic ne zâmbeşte încurăjător:
- Ei, acum toate vor fi bine, numai neapărat să faceţi şi o consultaţie cardiologică, cât mai curând posibil.
Salvarea a plecat, vecinii s-au întors la casele lor. Numai acum simt cât de tare îmi tremură mânile, şi cât îmi este de frig. Îngenunchez în faţa patului, iau mâna soţului şi mă lipesc de ea.
- Ei lasă, de acum totul va fi bine, încearcă să-mi zâmbească el…
Şi îmbrăţisarea sa încă slabă de tot mă face să cred că anume aşa va fi.
Adesea credem că vom mai avea timp, că vom reuşi altă dată să ne cerem iertare. Că altă dată noi vom fi acei care vom face primul pas… Că mai târziu îi vom spune celui de alături cât de mult îl iubim. Dar mereu pot apărea în viaţa noastră şi cuvintele – “prea târziu…”, care nu ne mai dau nici o şansă. Şi unica soluţie e să apreciem şi să iertăm acum, să iubim – acum

PRELUAT DE PE Ortodoxia.md

duminică, 11 martie 2012

Am recuperat pozele de la Roma, asa ca vi le arat si voua... sper sa va placa si sa va faca sa vreti sa mergeti acolo :))))

sâmbătă, 10 martie 2012

Da, am asteptari de la oameni!

Sunt revoltata... de fapt, "revoltata" nu exprima foarte bine tumultul de sentimente care se amesteca, in aceste momente, in sufletul meu. De ceva timp cineva imi face rau, imi fura din casa. Numai cand scriu ma apuca tremuratul si ma gandesc ca nu imi vine sa cred ca cineva apropiat imi umbla in lucruri si imi ia bani fara nicio remuscare, mai ales cand respectiva persoana imi stie viata, ritmul de munca. Pentru a nu stiu cata oara, astazi am descoperit ca imi lipsesc niste bani... ultima oara cand am descoperit ca imi lipseau  (erape 31 decembrie 2011) mi-a venit, efectiv, rau... mi s-au inmuiat picioarele, am vazut negru in fata ochilor si nu am mai fost in stare de nimic, am cazut pe pat, fara sa mai pot respira... Nu faptul ca mi-au disparut banii (suma de bani, respectiva) m-au adus in acea situatie, ci gestul in sine. M-a socat faptul ca eu, in casa la mine, in camera mea trebuie sa ma feresc de restul lumii. Ca sa fie mai clar: in casa noastra intra mama, tata si eu; parintii mei nu stiu cum sa faca sa ma sustina in tot ce fac, deci, nici prin gand nu mi-ar trece sa indrept privirea spre ei atunci cand imi dispare ceva. Indrept privirea spre ei (mai ales spre mama) cand imi apare cate ceva in camera, dar nu cand dispare... Ma rog, disparitia de acum este diferita pentru ca, de data asta, Dumnezeu, in Atotputernicia Lui, a descoperit si faptasul. Asta ma doare cel mai mult... banuiala cadea de fiecare data pe 2 persoane... faptul ca banuiala s-a confirmat ar trebui sa ma linisteasca. Acum stiu, gata, ma voi feri de acum inainte. Problema este insa mult mai adanca, consecintele ei sunt cu mult mai grave, dar de astea are Dumnezeu grija.
Acum ceva timp, cineva imi lasa un comentariu in care imi spunea ca suntem dezamagiti de oameni doar daca avem asteptari de la ei si ca nu ar trebui sa avem asteptari de la oameni. Dar eu intreb acum: de ce sa nu am asteptari de la oameni?
Daca eu nu tradez un prieten, el de ce sa ma tradeze pe mine?
Daca eu nu fur un om, el de ce sa ma fure pe mine?
Daca eu nu insel un iubit, el de ce sa ma insele pe mine?
Daca eu nu mint pe cineva, acel cineva de sa ma minta pe mine?
DA, am asteptari de la oameni: poate sunt eu mai proasta ca nu mint, nu fur, nu insel, nu tradez, dar prefer sa fiu mai proasta decat sa le fac pe acestea... facandu-le simt ca ma insel pe mine nu pe celalalt. Poate nu ma vede nimeni facandu-le, dar ma vede Dumnezeu si asta imi este indeajuns. Am spus-o si o repet: Dumnezeu nu ramane dator nimanui si fiecare lacrima, fiecare suparare, fiecare durere este platita asa cum stie El mai bine sa o faca. Cine a inventat zicala "pana la Dumnezeu te mananca sfintii" nu a stiut ce vorbeste... Tot ce facem aici, platim aici, putin, dar platim intr-un final si nu pentru ca cel caruia i-am facut ceva ne blesteama sau ne aprinde lumanari la morti, ci pentru ca Dumnezeu nu doarme...
* * *
viata, pur si simplu...
prietenii stiu de ce...

joi, 8 martie 2012

La revedere...

Am fugit la Sibiu... ne vedem luni... :)))))))
Sunt fericită şi nu ştiu de ce, dar aş vrea să dau tuturor din fericirea mea, să nu mai fie niciun ochi care să lăcrimeze sau vreo sprânceană ridicată sau vreo frunte încruntată...
Să aveţi cu toţii un sfârşit de săptămâna cât mai frumos, să fiţi iubiţi şi să iubiţi mult pentru că dragostea este cea care ne mântuieşte :)))))))

* * *
viaţă, pur şi simplu...
prietenii ştiu de ce...

8 MARTIE 2012

Nu sunt cei mai frumoşi copii, cu siguranţă nu sunt cei mai deştepţi, dar astăzi ne-au emoţionat cu versurile spuse din inimile lor pure... Toate cadrele didactice (chiar şi bărbaţii!!!) lăsam, din când în când, privirile în jos pentru a ne ascunde o lacrimă, ce voia să ne dea de gol... Aceştia sunt elevii claselor a V-a A, a V-a B si a VI-a de la Şcoala cu Clasele I-VIII Nr. 1 Valea Seaca, jud. Bacău... printre copii, ne-am strecurat şi noi... :)))))

8 MARTIE 2012

marți, 6 martie 2012

Elefanti...


Elefantul a fost mereu animalul meu preferat :)))) Am o colectie... in jur de 20, fara sa punem la socoteala bijuteriile cu elefanti...
Astazi mi-am facut un cadou de 1/8 Martie (doar atat!!!! ca pana la Pasti mai gasesc sigur ceva ca sa imi fac "cadou") - un ceas in forma de elefant si sunt foarte incantata de el :)))))
Elefantii... - slide show

luni, 5 martie 2012

ne-am pregătit de nuntă...



saptamâna trecuta m-am distrat ajutând pe cineva să facă lumânările de cununie... sper să vă placă 

inimă albastră... :)))))))

astăzi am inima albastră... am chef de poezie... aşa că, vă propun o poezie scrisă demult... adevărul este că nu am mai scris de tare mult timp... este semn bun: inseamnă că nu am mai suferit :))))))

Licărire...
Speranţa nu moare, ea încă dă viaţă,
dar totul e negru, amar şi pustiu;
Alerg, mă împiedic, încerc, mă ridic
şi toate-s un haos uitat între stele...

E viaţa! Blesteamă apoi te mângâie,
şi fugi, te întorci, încerci, te agăţi
Eşti liber, trăieşti şi zbori şi te-aprinzi,
Te stingi c-o suflare şi tot te ridici...

Te-ndemni la visare şi nu-ţi crezi puterea
Arunci cu scântei de jur-împrejur
Şi toate-s un haos uitat între stele,
Te stingi c-o suflare, dar tot te ridici...

* * *
viaţa, pur şi simplu...

duminică, 4 martie 2012

Copiii nostri - Martie 2012

Intr-o postare anterioara am denumit acest proiect "bebelusul meu"... este copilul meu pentru ca eu l-am gandit si l-am facut, mi-am pierdut multe nopti lucrand la aceasta revista, iar acum, desi nu mai sunt profesoara in acea scoala, continuu sa fac revista...
Acum lucrez la Scoala cu Clasele I-VIII Valea Seaca, judetul Bacau

Acesta este numarul 19, din luna martie 2012

Un citat pentru fiecare zodie... RAC

Am furat poza asta de pe facebook... si comentariul :)))))
Dragoste: "Multi dintre noi isi traiesc viata fugind de sentimentul de a nu putea suporta durerea, ceea ce e o convingere gresita. Caci noi deja am suportat durerea. Ceea ce nu am facut a fost sa simtim ceea ce suntem dincolo de durere." - Bartholonew
Personalitate: “A salva un om, a cruta zbuciumul unui tata, a menaja sensibilitatea unei femei nu inseamna sa faci o fapta bună, ci o fapta omeneasca.” - Alexandre Dumas
Bani: "Bogatiile obisnuite pot fi furate, adevaratele bogatii, nu. In sufletul tau se afla lucruri infinit de pretioase, care nu iti pot fi luate." - Oscar Wilde
Viata: "Daca esti suficient de norocos ca sa iti gasesti acel drum in viata pe care il iubesti, trebuie sa ai si curajul de a-l trai." - John Irving

sâmbătă, 3 martie 2012

Doamne-Doamne are grija de toate...

Doamne-Doamne mi-a aratat mereu ca El are grija de toate, parca facandu-le in ciuda acelor persoane care continua sa creada ca nu exista sau ca doarme sau ca este ocupat cu altceva...
De cateva saptamani nu mai stiam nimic despre o persoana draga inimii mele... dar iata ca am inceput primavara bine: am aflat ca este bine, ca nu i s-a intamplat nimic rau... si asta e tot ce conteaza :)))))

* * *
Iar primavara mea s-a incalzit instantaneu astazi, cand am mai primit inca o veste buna...
In vara lui 2010 am avut o incercare, destul de urata, ce-i drept: am fost implicata, fara sa vreau, in ceea ce toata tara a cunoscut drept "Dosarul mita de la Podu Turcului"... Cand am primit citatia, ca trebuie sa ma prezint  in fata procurorilor, imi tremurau picioarele (ca si acum, de altfel) si imi faceam tot felul de scenarii in minte... deja ma vedeam imbracata in costumul dungat :))))) (acum zambesc, dar atunci tremuram din toate incheieturile)... Imi aduc aminte si acum cum am intrat in camera de ancheta si procurorul s-a uitat lung la mine (adevarul e ca sunt si mare... si trebuie sa ma masori bine ca sa ma vezi toata :))))))) ) si cu un ton ciudat imi zice: "Aaaa... dv sunteti domnisoara Cojocarescu?" I-am raspuns atunci: "Da, sunt atat de faimoasa?"... Apoi, am stat de vorba o ora jumatate... Am ras (rasul spanzuratului la mine), am facut glume pe seama candidatilor, a filmarilor care iesisera la iveala in urma anchetei... Am o copie a declaratiei mele, dar, desi am citit-o si recitit-o de zeci de ori nu imi pot aduce aminte ce am scris acolo... Cand am iesit din camera eram terminata psihic, dar eram intr-o stare de euforie (eu am fost mereu o persoana optimista, dincolo de aparente si, chiar daca inima mi-a fost distrusa, am zambit pentru ca am stiut mereu ca este Cineva, acolo Sus, care ma iubeste si are grija de mine)... Nu imi aduc aminte decat ca, vazandu-mi colegele care asteptau la rand (nu intram la interogatoriu dupa o lista, ci in functie de curaj), am spus "Are grija Doamne-Doamne de noi! Va fi bine!"
Acum, dupa aproape 2 ani de stres, de ganduri peste ganduri, scenarii scrise si sterse, rescrise si re-sterse... s-a dat sentinta: persoana pentru care ma temeam cel mai mult a fost condamnata la 2 ani cu suspendare... 
Initial te revolti si intrebi "De ce, daca nu a facut nimic?" Adica, lumea ne-a judecat (vorbesc pentru mine si pentru cei care au fost cu mine, din aceeasi scoala) fara sa stie, de fapt, ca noi chiar nu am cerut si luat nimic. Dar apoi, te gandesti: "Sanatate sa fie, bine ca nu a fost mai rau." Si mergi inainte...

* * *
viata, pur si simplu...
prietenii stiu...

COPIII NOSTRI

Bebelusul meu: Revista Scolii cu Clasele I-VIII "George Apostu", Stanisesti, jud. Bacau ... a facut 18 luni de aparitie :))))))

Roberto Polisano - Il sognatore

toti suntem niste visatori, pana la urma... :))))


* * *
viata, pur si simplu...
de data asta, prietenii NU stiu de ce... :))))

vineri, 2 martie 2012

CAUTARE

De ce ieşi singur pe stradă şi plângi,
De ce nu-mi zâmbeşti pe la colţuri,
De ce crezi că totul şi toate-s pustii,
Iar inima-i pierdută cu totul...






De ce e lumină şi, totuşi, e noapte,
Iar cântul pierit-a pe drumuri...
Şi nimeni n-ascultă pierdutele şoapte...
Şi cât de pustiu este totul...
Crezi azi şi vei crede, poate, şi mâine,
Dar nimeni nu-ţi spune norocul
Şi flori ce îţi cântă în taină odorul,
Uita-te-vor toate, cu totul...
Tu plângi şi rezişti tentaţiei tale
Şi, totuşi, îţi saltă privirea...
Şi nu cunoşti ce-i acela amorul,
Dar n-ai lepădat, cu totul, iubirea...
Mă chemi şi m-alungi, mă dai şi mă cauţi,
Alergi prin văzduhuri de stele,
Iubirea ţi-e doamnă, amorul ţi-e chin...
Te-ntorci tot în braţele mele...
Cazi singur şi greu şi tot te ridici
Şi-ţi cauţi în lume odorul,
Mă iei şi mă pierzi în vanul pustiu,
Dar tot al meu eşti... cu totul... 


 * * *

candva, demult... acum aproape 11 ani...