viaţă, pur şi simplu...

în zilele care au trecut mi-am întărit convingerea în ceea ce priveşte unele fapte pe care le facem zi de zi; mereu avem tendinţa să îi judecăm pe cei din jurul nostru, iar dacă acea persoană ne este dragă, cu atât mai mult... încercăm să o schimbăm, să o modelăm după propriile noastre aspiraţii, după propriile noastre idei despre cum ar trebui să fie o anumită persoană; nu înţelegem că suntem unici, că avem ideile noastre, că greşim sau nu, dar dacă o facem vrem să fim lăsaţi să greşim pentru că e viaţa noastră şi omul din greşeli învaţă... ne place să credem că lumea se învârte în jurul nostru, că le ştim pe toate, dar nu vedem că dincolo de toate aceste idei de genul "eu ştiu tot" se află nevoia noastră de siguranţă, nevoia noastră de a fi acceptaţi de cei din jurul nostru aşa cum suntem, cu calităţi şi defecte;
cred că problema noastră cea mai mare nu stă în defectele noastre, ci în faptul că noi înşine nu ni le putem accepta (pentru a lupta să le corectăm), iar atunci considerăm că nici ceilalţi nu ni le pot accepta... şi atunci recurgem la tot felul de artificii pentru a ne justifica alegerile şi fuga de responsabilitate...
îmi spunea un (fost) prieten acum ceva timp că el nu se va căsători niciodată din dragoste pentru că nu vrea să sufere... să îl ferească Dumnezeu de lucrul acesta, pentru că nu ştie ce înseamnă să te uneşti cu cineva fără dragoste...
viaţă, pur şi simplu...
prietenii ştiu de ce