... si mai mare între acestea este dragostea

acum câţiva ani am scris povestea asta... de abia acum m-am învrednicit să o transcriu... sper să placă

A fost odată, demult, un împărat şi o împărăteasă. Nu aveau copii, dar îşi doreau foarte mult să devină părinţi. Tot imperiul se ruga ca împărăteasa să nască un prinţ moştenitor, însă Dumnezeu încă nu dorea să le împlinească dorinţa. Peste ani şi ani, când erau amândoi bătrâni, împărăteasa a dat naştere unei fetiţe cu ochii negri ca murele coapte, pielea albă, iar părul negru ca tăciunele. Şi a fost mare bucurie la palat şi s-a făcut o petrecere, care a durat şapte zile şi şapte nopţi.

Timpul trecea şi copila creştea şi era frumoasă cum nu se mai văzuse fată pe meleagurile acelea. Era lumina ochilor împăratului, care îi făcea toate poftele şi îi îndeplinea orice dorinţă. Deşi era frumoasă şi iscusită la minte, tânăra prinţesă avea două dintre cele mai urâte defecte: primul era mândria – era atât de mândră încât nimeni nu se putea apropia de ea, mai ales acum când venise vremea măritişului şi tineri din toată împărăţia îşi încercaseră norocul, ba unii prinţi din alte regate veniseră în peţit; pentru ea însă nimeni nu era destul de bun să o facă să lase casa părintească. Cel de-al doilea defect era egoismul: deşi împăratul avea grijă să nu-i lipsească nimic şi avea bogăţii cât să-i ajungă cinci vieţi, ea nu dădea nimic celor care aveau nevoie de lucruri, care ei îi prisoseau.

Zilele treceau şi prinţesa se simţea din ce în ce mai singură şi poate că şi-ar fi dorit şi ea să aibă un prinţ care să o iubească, care să îi fie alături. Părinţii ei încercau în fel şi chip s-o facă să accepte un peţitor dintre cei veniţi. Însă ea nu-l accepta pe niciunul.

Într-o zi de iarnă târzie, tânăra noastră prinţesă se plimba prin grădina din spatele palatului. Ei, dar să nu credeţi că era o grădină aşa cum avem noi în spatele casei. Era un domeniu imens şi ea a mers departe, departe, încercând să uite gândurile negre care îi cuprinseseră sufletul. Şi cum mergea ea, la un moment dat o umbra i-a ieşit în cale, iar prinţesa noastră s-a speriat atât de tare, încât a strigat cu toată puterea:

- Cine eşti şi ce cauţi pe pământurile mele? Frica din suflet o mascase atât de tare cu aroganţa, încât chiar şi ea se mira de curajul întrebării.

Dintre copaci a ieşit un tânăr zdrenţăros şi murdar, care avea în spate o legătură de lemne uscate, iar în mână ţinea câţiva ghiocei de abia culeşi. Nu a dat prea mare atenţie tonului răstit al prinţesei noastre, ci, foarte calm, i-a răspuns:

- De ce ale tale? Oare ai făcut tu pământul ca să te lauzi cu el? Oare ai sădit tu iarba sau florile pe care le sufoci acum sub picioarele tale? Oh... nu, tu eşti prea elegantă ca să îţi murdăreşti mâinile cu negreala pământului. Cât despre mine... eu sunt un biet muritor, care încerca să se bucure puţin de viaţă şi de frumuseţile naturii. Asta, până ai venit tu şi mi-ai tulburat visarea.

- Dar florile acelea... ce-i cu ele? Tu nu le omori dacă le rupi? Şi mă acuzi pe mine, cum îţi permiţi? Ştii cine sunt eu? strigă din nou prinţesa, încercând să-şi revină din indignarea care o cuprinsese. Tânăra noastră dorea să pară puternică, deşi inima îi era cât un purice de frică şi de abia îşi mai simţea picioarele.

- Îţi plac? întrebă băiatul întinzând florile spre prinţesă. Clopoţeii albi păreau vii în mâna murdară şi îngheţată, iar prinţesa privea fascinată la ei. Întinse mâna înmănuşată şi luă o floare, pe care o strânse tare între degete. Sunt ghiocei – primele flori ale primăverii. De fapt, sunt flori de iarnă – singurele care rezistă pe gerul ăsta tăios.

Era prima dată când cineva îi dădea o floare atât de simplă şi frumoasă. Mai primise ea de la împărat de ziua ei sau la alte ocazii, dar erau buchete sofisticate şi ajungeau, de cele mai multe ori, într-un colţ al camerei, iar servitoarea avea grijă de ele. Şi, la ce nume complicate aveau, niciodată nu reuşea să le ţină minte. Dar acum era diferit. Nu mai exista o ocazie specială. Era, pur şi simplu, încă o zi de iarnă în care prinţesa noastră îşi făcea plimbarea zilnică. Dintr-odată, parcă, nici tânărul nostru nu i se mai părea chiar atât de murdar şi neîngrijit; totuşi, tonul calm din vorbele lui o scotea din sărite. Dar nu mai avea chef să ţipe la el. Îi era milă când îl vedea în hainele acelea rupte, care nu aveau cum să îi ţină de cald. Iar ea, atât de mândră în cojocelul ei cel nou primit de curând de la împărat... îl dezbrăcă şi îl întinse către tânăr.

- Ia-l, eu nu am nevoie de el. Mai am şi altele şi... nu-i voi duce lipsa. Tu ai însă nevoie de el.

Schimbarea bruscă din comportamentul fetei îl descumpăni pe băiat pentru câteva momente. Lasând legătura de lemne jos, luă cojocelul, îl măsură, dar, în loc să-l îmbrace, o îmbrăcă din nou pe prinţesă cu el.

- Ai să îngheţi de frig. Eu sunt învăţat cu gerul, dar tu... ce piele fină ai! Brusc, îşi luă în spinare legătura cu lemne şi se pierdu printre copaci.

- Hei, tu, întoarce-te! strigă prinţesa, dar în zadar. Băiatul nici măcar nu se uită înapoi.

Prinţesa plecă dezamăgită spre palat, iar a doua zi reveni în acelaşi loc şi dădu din nou cu ochii de zdrenţăros.

- De ce mi-ai dat ieri cojocelul tău? o întrebă el, fără alte introduceri, pe un ton tăios.

- Nu ştiu, răspunse prinţesa, cam stingherită de tonul lui. Nu am dat niciodată nimic nimănui şi chiar nu ştiu ce mi-a venit să îţi dau haina mea, continuă ea cu aroganţă. Cred că mă săturasem de ea. Oricum, nu era una dintre favoritele mele.

- Şi nici măcar nu era frumoasă, replică el cu dispreţ.

Cum? Cojocelul cel nou, primit acum câteva zile de la tata, nu era frumos? Ce piele fină avea şi cât de scump fusese! Dar ce mândru e zdrenţărosul ăsta! Nici măcar nu are cu ce să se îmbrace şi îmi critică mie frumuseţe de haină! Fetei i se puse un nod în gât şi nu mai putea vorbi. Simţea lacrimile în colţurile ochilor, dar nu voia să plângă în faţa lui. Îşi strânse pumnii, simţind unghiile în carne, şi o luă la fugă spre palat. În spate îl auzea pe băiat strigând:

- Fugi! Este singurul lucru pe care ştii să-l faci. Crezi că totul este al tău? Eşti o egoistă!

Ajungând la palat, se închise în odaia ei şi plânse toată ziua fără să cunoască măcar motivul lacrimilor sale. Îi era ciudă pe zdrenţărosul acela care o umilise. Încă îi sunau în minte cuvintele lui. Ea – egoistă? Bine! Mâine se va duce şi îl va alinga de pe pământurile ei. Nu dorea să-l mai vadă sau să-l mai audă vreodată.

Următoarea zi nu îl mai găsi. În schimb, pe o buturugă, găsi un buchet de ghiocei proaspăt culeşi. Se uită în jurul ei, dar nu văzu nici urmă de om. Luă buchetul, îl strânse în mână şi sărută clopoţeii albi... Dar imediat îl puse la loc şi plecă grăbită.

Veni şi ziua următoare în speranţa că-l va găsi pe intrus şi-l va alinga. Dar nici urmă de el. În schimb, pe buturugă, erau acum două bucheţele de ghiocei. Zâmbi şi dădu să plece. Se întoarse însă, luă unul dintre buchete şi de abia apoi plecă, cu inima mai uşoară, parcă.

Făcu aşa cinci zile la rând însă acum mergea la locul cu pricina că poate-poate îl va întâlni iar pe zdrenţăros. Nu ştia nici ea cum se întâmplase, dar acum parcă îi era dor de el. Chiar îi lipsea şi... se săturase de jocul ăsta cu bucheţelele de ghiocei. De ce nu i le dădea personal, ca în prima zi, acea primă zi când îl cunoscuse?

Într-o zi porni hotărâtă să-l aştepte o zi întreagă în pădure dacă era nevoie. Când ajunse la locul deja cunoscut, tânărulîi reapăru în cale şi nu era mirat că o vede. Părea chiar că o aşteaptă. Acum era îmbrăcat în haine curate, avea şi o haină mai groasă pe el, să-i ţină de cald – iar pe buturugă apăruse un nou bucheţel de ghiocei. Prinţesa noastră se uita când la băiat, când la flori, neştiind spre care să se îndrepte. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare şi o certa, în sinea ei, să înceteze – dacă o auzea cineva? Văzându-i ezitarea, tânărul o întrebă:

- De data asta nu-i iei? Sau aştepţi să plec eu?

- Credeam că i-ai pus acolo pentru mine, de aceea i-am luat. Am să culeg alţii şi am să ţi-i dau înapoi. Oricum, toţi sunt ai mei, pentru că pământurile sunt ale mele. Şi, pentru ce te-ai întors aici? Ştii că nu ai voie să vii pe pământurile astea!

- Ai rămas la fel de rea şi de mândră. Mă gândeam că aceşti clopoţei te vor schimba puţin şi îţi vei da seama că noi nu suntem stăpâni pe nimic. Hai, ia-i – oricum sunt ai tăi, spuse el dezamăgit, pregătindu-se să plece.

Văzând calmul lui, fetei îi păru rău că fusese arogantă. De fapt, dorea să-l vadă pe el. Luase acele buchete de dorul lui, sperând că-l va revedea într-o bună zi.

- Nu vreau florile, spuse ea, văzând că el deja se îndepărtase, ele au fost doar un motiv să te simt aproape de mine. În fiecare zi am venit aici cu speranţa că te voi reîntâlni, dar, cum nu găseam decât ghioceii, i-am luat ca să îmi aducă aminte de tine...

***

Prinţesa noastră găsise lucrul care-i lipsise toată viaţa. Aceasta fusese convertirea ei la dragoste, la ceea ce căutăm fiecare dintre noi, cu mai multă sau mai puţină aroganţă, cu mai mult sau mai puţin egoism. Problema este să ştim să trecem dincolo de lipsurile noastre omeneşti şi să privim cu sufletul deschis spre cei din jurul nostru, pentru că niciodată nu ştim unde ne este convertirea, care, până la urmă, înseamnă dragoste...

prietenii ştiu de ce...