luni, 27 februarie 2012

iluzii...

era odată... ca niciodată, pentru că aşa este în poveşti... o fetiţă frumoasă, cu nişte ochi negri, mici ca murele ascunse printre frunze, si parul carliontat şi lung, lung... în fiecare dimineaţă dădea cu peria prin păr de 100 de ori, până când pletele i se întindeau, de nici nu se mai vedeau cârlionţii... dar, când scutura o singura dată capul, părul îi revenea la forma lui, parcă făcându-i în ciudă... îi plăcea să se plimbe şi, într-una dintre plimbările ei, paşii au dus-o langa o apă mare... dincolo de apa asta se zărea ceva strălucitor... fetiţa nu îşi putea da seama ce este acel ceva atât de strălucitor şi tare îşi mai dorea să descopere misterul... un gând poznaş nu îi dădea pace şi o tot îndemna să treacă râul... numai că, în orice parte se uita nu vedea nicio punte, ce să mai vorbim despre o barcă care să o ajute în vreun fel... deşi ştia că nu ar trebui să ţină cu tot dinadinsul să treacă râul, mai ales că i se putea întâmpla ceva rău, aghiuţă parcă-parcă o înghiontea în coaste... aşa că, luându-şi inima în dinţi se aruncă în apă, fără măcar să se gândească la urmări... se luptă ea ce se luptă cu apa şi, într-un final, ajunse pe partea cealaltă a râului... nu mai este nevoie să spunem că părul ei cel frumos era acum tot încurcat, iar cârlionţii ei frumoşi nici nu spui că ar fi fost vreodată acolo... cât despre rochiţa ei, era greu de recunoscut culoarea ei... dar nimic nu conta, traversase râul şi putea să vadă de unde venea strălucirea aceea atât de puternică... apropiindu-se de copacii din faţa ei, lumina era din ce în ce mai puternică şi, când, în sfârşit, perdeaua de crengi grele fu dată la o parte, fetiţa nu găsi nimic altceva decât soarele puternic orbindu-i privirea...

* * *
uneori ţinem morţiş să avem un lucru care, poate, nu e altceva decât o iluzie, o imagine pe care ne-am format-o în sufletul nostru...

viaţă, pur şi simplu...
prietenii ştiu de ce...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu