by canamonica

ştiţi că se spune "am văzut moartea cu ochii"... aţi văzut-o vreodată??? eu da, acum vreo trei sferturi de oră... hm, încă mă mir cât sunt de calmă... dar cred că sunt în şoc... încă nu îmi vine să cred că merg pe picioarele mele, că respir, că vorbesc, dar parcă scrie altcineva în locul meu... într-o fracţiune de secundă mi-am văzut toată viaţa, am retrăit totul de la început... e o senzaţie atât de ciudată... viaţă pur şi simplu...

e o minune când descoperi că ai prieteni şi sunt alături de tine când ai nevoie... în seara asta am făcut un gest (normal, spun eu!!!) faţă de o persoană care intră în categoria "prieteni"... nu mi s-a părut un gest ieşit din comun de generos , dar se pare că el aşa a fost perceput... şi atunci mi-am pus întrebarea: "Am uitat cumva să fim oameni? " Cred că da. Cred că a ajuta pe cineva, care are nevoie de sprijinul nostru, a devenit... undeva pe drumul care ar trebui să lege oamenii de oameni... o afacere, ceva de genul "Da' mie ce-mi iese la afacerea asta?" Şi mă cutremur, mă doare atitudinea asta total anapoda... Dar, probabil, gândesc eu greşit... probabil că nu înţeleg eu omenia aşa cum ar trebui... sau poate prietenia... sau acea relaţie (cum s-o fi chemând ea) care se leagă între două persoane care împărtăşesc aceleaşi momente (fericite sau nu), idei, plăceri, visuri... acele persoane care ajută fără să ceară, fără să aştepte altceva decât linişt...

nu am mai scris de ceva timp... chiar îmi era dor de blogul meu. În ultimul timp am fost tare ocupată, nu că acum aş fi mai liberă, dar, în sfîrşit, am ajuns ziua în care să spun "Gata!!! Vreau timp pentru mine!!!" Am nevoie de timp pentru mine, am nevoie să fug undeva, uitată de toţi... sau, mai bine zis, să uit de toţi... am nevoie de spaţiu; vreau să închid telefoanele, calculatorul, laptopul... şi să respir din nou... vreau să-mi fac timp din nou să vorbesc cu florile mele (şi ce dacă zice lumea că-s nebună? de când dau eu cont cuiva?)... vreau să mai citesc o carte bună... vreau să mă joc ca un copil de 4 ani...chiar vreau asta!!! Şi, de azi, chiar aşa voi şi face. Mi-e dor de oameni dragi, de padre , de prieteni, chiar şi de cei câţiva care-şi spun "prieteni ai mei"... dar cel mai tare îmi e dor de mine. Cred că am îmbătrânit şi am devenit prea sentimentală :))) azi am rănit un prieten... nu cred că va citi aceste rânduri; dar dacă le citeşte, rogu-te iartă-mă...

"Teaching is not about information. It’s about having an honest intellectual relationship with your students. It requires no method, no tools, and no training. Just the ability to be real. And if you can’t be real, then you have no right to inflict yourself upon innocent children." (Paul Lockhart - A Mathematician's Lament )

dezamăgirile vin în viaţă atunci când te aştepţi mai puţin... de ce? poate pentru că, din când în când, avem nevoie ca cineva să ne smerească, să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne arate că ăl cu coarne îşi face treaba... spunea cineva acum ceva timp că eşti dezamăgit doar dacă ai aşteptări de la o anumită persoană şi că, atunci când ai aşteptări, judeci acea persoană; nici nu îmi mai aduc aminte când am judecat-o ultima oară, deci când am avut ultima oară aşteptări de la această persoană (ce ironie a sorţii)... cert este că aseară m-a dezamăgit din nou ca om... nu mi-am imaginat niciodată că cineva poate decade atât de mult... ce este da, este da... ce este nu, este nu... ce este mai mult, este de la diavol... prietenii ştiu de ce