joi, 9 decembrie 2010

Sfântul Apostol Andrei

o fracţiune de secundă...

Duminică - mama, marţi - eu, ieri - un prieten... şi mi-am dat seama că viaţa noastră se poate sfârşi într-o fracţiune de secundă... o fracţiune de secundă de aşa a fost să fie... o fracţiune de secundă care poate depinde de noi sau de alţii, dar depinde de Cel de Sus; trăieşte ca şi cum ar fi să mori mâine...

sâmbătă, 4 decembrie 2010

viaţă, pur şi simplu...

în zilele care au trecut mi-am întărit convingerea în ceea ce priveşte unele fapte pe care le facem zi de zi; mereu avem tendinţa să îi judecăm pe cei din jurul nostru, iar dacă acea persoană ne este dragă, cu atât mai mult... încercăm să o schimbăm, să o modelăm după propriile noastre aspiraţii, după propriile noastre idei despre cum ar trebui să fie o anumită persoană; nu înţelegem că suntem unici, că avem ideile noastre, că greşim sau nu, dar dacă o facem vrem să fim lăsaţi să greşim pentru că e viaţa noastră şi omul din greşeli învaţă... ne place să credem că lumea se învârte în jurul nostru, că le ştim pe toate, dar nu vedem că dincolo de toate aceste idei de genul "eu ştiu tot" se află nevoia noastră de siguranţă, nevoia noastră de a fi acceptaţi de cei din jurul nostru aşa cum suntem, cu calităţi şi defecte;
cred că problema noastră cea mai mare nu stă în defectele noastre, ci în faptul că noi înşine nu ni le putem accepta (pentru a lupta să le corectăm), iar atunci considerăm că nici ceilalţi nu ni le pot accepta... şi atunci recurgem la tot felul de artificii pentru a ne justifica alegerile şi fuga de responsabilitate...
îmi spunea un (fost) prieten acum ceva timp că el nu se va căsători niciodată din dragoste pentru că nu vrea să sufere... să îl ferească Dumnezeu de lucrul acesta, pentru că nu ştie ce înseamnă să te uneşti cu cineva fără dragoste...
viaţă, pur şi simplu...
prietenii ştiu de ce

miercuri, 24 noiembrie 2010

... restul e de la diavol...

mereu, poate că nu chiar mereu (mi-a venit şi mie mintea la cap ceva mai greu), am crezut în cuvintele Mântuitorului: "Iar cuvântul tău ce este da să fie da, iar ce este nu, să fie nu. Ce este mai mult de atât este de la diavol..." Şi nu pot concepe ca cineva să îşi încalce cuvântul doar pentru că o anume situaţie nu îi convine. Mă cutremur când văd că, din zi în zi, suntem mai puţin oameni, mai puţin raţionali... ne îndreptăm rapid spre nimicnicie, spre omul de Neanderthal, spre involuţie - sau cum spunea C. într-un comentariu... începem să uităm cine suntem - şi ne trezim lovind, făcând rău, fără să gândim care sunt consecinţele gesturilor noastre... nu judec pe nimeni pentru că nu am acest drept, dar astăzi am fost anesteziată de răutatea unei persoane... răutate este prea elegant spus. Mai rău a fost să văd că răutatea aceasta a fost gratuită, fără un suport raţional, pe care cineva îl foloseşte pentru a spune sau a face ceva... adică fac rău, pur şi simplu, pentru că aşa am eu chef, pentru că aşa îmi e mie bine (?!?!?!)
ce mă zdruncină mai mult este faptul că nu sunt afectată de ce se întâmplă în jurul meu... adică, fiecare cu conştiinţa lui... dacă atât îi duce mintea pe unii, cine sunt eu ca să îi împiedic... sfaturile nu sunt decât pentru cei care le cer... şi, totuşi, nu pot să nu mă întreb cât de corectă este atitudinea mea, poziţia pe care o adopt... încă răscolesc în inimă pentru a afla răspuns la întrebarea asta...
viaţă pur şi simplu...
prietenii ştiu de ce

luni, 22 noiembrie 2010

iubesc, deci exist

mă gândeam că e greu să iubeşti... suntem oameni şi tindem să judecăm toate acţiunile celor din jurul nostru; tindem să credem că suntem mai buni, mai oneşti, mai frumoşi, mai... nu contează cum, suntem mai presus! Dar în străfundurile inimilor noastre suntem la fel, nişte pitici înfoiaţi care se cred zmei fioroşi, nişte pitici cu dorinţe, vise, crezuri, toate ascunse, de frică ca nu cumva să ni le fure cineva... te iubesc sună atât de frumos, este atât de frumos, atât de profund, încât atunci când îl spunem ar trebui să ne ferim ca nu cumva, în graba noastră, să-i rupem fluturaşii; mă întreb, câţi dintre noi ştiu să-l simtă, să-l spună, dar să fie conştienţi de ceea ce spun, să nu se simtă umiliţi, călcaţi în picioare? Şi, pe de altă parte, câţi dintre noi ştim să îl acceptăm, să primim darul ce ni se oferă, fără a răni, fără a răsuci cuţitul în rana care este, deşi, uneori, nu o vedem?
mi-am dorit atât de mult să iubesc, să simt, să cânt, să zâmbesc, încât acum, când le am pe toate acestea, mi se pare că au fost dintotdeauna acolo, sădite adând în inima mea, aşteptând...

miercuri, 10 noiembrie 2010

prostitutio in integrum

sunt profesoară într-un cătun la vreo câţiva km de Bacău... fac naveta zilnic cu maşina, dar imi place; la volan mă odihnesc (dar asta este altă poveste)... astăzi, în timp ce stăteam la masă în cancelarie - este un obicei la noi, la zile de sărbătoare sau înainte de post, să aducem de-ale gurii şi să mâncăm la grămadă - o colegă începe a depăna amintiri cum că o copilă, care este acum în clasa a opta, şi-a început viaţa sexuală în clasa a patra... vă imaginaţi câtă vechime are fata (!!!!) ... ce m-a şocat însă nu a fost că fata e activă la vârsta asta, ci faptul că face... treabă contra cost: 20 lei şedinţa...
scriu şi nu îmi vine să cred ce scriu... adică demnitatea femeii valorează 20 lei?!? iar actul sexual... unirea dintre bărbat şi femeie a ajuns să valoreze 20 de lei?!? ajutaţi-mă să înţeleg: ori sunt eu prea de modă veche, ori sunt prea proastă... prefer prima variantă...
acum câteva zile îmi spunea cineva să trăiesc clipa (în cu totul alt context!!!), dar nu mă pot abţine să nu întreb: oare copila asta, care este eleva mea (am intrat azi la clasă la ea), aşa înţelege ea trăirea clipei??? oare, moraliceşte vorbind, ne-am degradat atât de mult ca fiinţe umane, ca chipuri ale Arhetipului???

luni, 8 noiembrie 2010

RUGĂ PENTRU PĂRINŢI

a fost odată
ADRIAN PĂUNESCU
mereu m-am întrebat de ce marile valori ale neamului nostru au fost recunoscute de abia după ce şi-au încheiat socotelile cu lumea aceasta... toate poeziile lui m-au încântat mereu... Antiprimăvara am cântat-o în concert cu Tudor Gheorghe şi mi-a rămas în inimă pentru totdeauna... dar cea pe care am ales să o postez acum îmi provoacă o durere sfâşietoare ori de câte ori o ascult...

Rugă pentru părinţi

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.


Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

joi, 28 octombrie 2010

ştiţi că se spune "am văzut moartea cu ochii"... aţi văzut-o vreodată??? eu da, acum vreo trei sferturi de oră... hm, încă mă mir cât sunt de calmă... dar cred că sunt în şoc... încă nu îmi vine să cred că merg pe picioarele mele, că respir, că vorbesc, dar parcă scrie altcineva în locul meu... într-o fracţiune de secundă mi-am văzut toată viaţa, am retrăit totul de la început... e o senzaţie atât de ciudată...
viaţă pur şi simplu...

miercuri, 27 octombrie 2010

e o minune când descoperi că ai prieteni
şi sunt alături de tine când ai nevoie...
în seara asta am făcut un gest (normal, spun eu!!!) faţă de o persoană care intră în categoria "prieteni"... nu mi s-a părut un gest ieşit din comun de generos, dar se pare că el aşa a fost perceput... şi atunci mi-am pus întrebarea: "Am uitat cumva să fim oameni?" Cred că da. Cred că a ajuta pe cineva, care are nevoie de sprijinul nostru, a devenit... undeva pe drumul care ar trebui să lege oamenii de oameni... o afacere, ceva de genul "Da' mie ce-mi iese la afacerea asta?" Şi mă cutremur, mă doare atitudinea asta total anapoda... Dar, probabil, gândesc eu greşit... probabil că nu înţeleg eu omenia aşa cum ar trebui... sau poate prietenia... sau acea relaţie (cum s-o fi chemând ea) care se leagă între două persoane care împărtăşesc aceleaşi momente (fericite sau nu), idei, plăceri, visuri... acele persoane care ajută fără să ceară, fără să aştepte altceva decât liniştea, mulţumirea celuilalt... Da, cred că nu mai înţeleg eu această relaţie, pentru că acum ceva timp (acum vreo două luni, mai exact) altcineva a avut aceeaşi reacţie ciudată...
viaţă, pur şi simplu...
prietenii ştiu de ce

marți, 19 octombrie 2010

nu am mai scris de ceva timp... chiar îmi era dor de blogul meu. În ultimul timp am fost tare ocupată, nu că acum aş fi mai liberă, dar, în sfîrşit, am ajuns ziua în care să spun "Gata!!! Vreau timp pentru mine!!!" Am nevoie de timp pentru mine, am nevoie să fug undeva, uitată de toţi... sau, mai bine zis, să uit de toţi... am nevoie de spaţiu; vreau să închid telefoanele, calculatorul, laptopul... şi să respir din nou... vreau să-mi fac timp din nou să vorbesc cu florile mele (şi ce dacă zice lumea că-s nebună? de când dau eu cont cuiva?)... vreau să mai citesc o carte bună... vreau să mă joc ca un copil de 4 ani...chiar vreau asta!!! Şi, de azi, chiar aşa voi şi face. Mi-e dor de oameni dragi, de padre, de prieteni, chiar şi de cei câţiva care-şi spun "prieteni ai mei"... dar cel mai tare îmi e dor de mine. Cred că am îmbătrânit şi am devenit prea sentimentală :)))
azi am rănit un prieten... nu cred că va citi aceste rânduri; dar dacă le citeşte, rogu-te iartă-mă...
viaţă, pur şi simplu

duminică, 3 octombrie 2010

Hey, teacher...

"Teaching is not about information.
It’s about having an honest intellectual relationship with your students.
It requires no method, no tools, and no training.
Just the ability to be real.
And if you can’t be real, then you have no right to inflict yourself upon innocent children."

(Paul Lockhart - A Mathematician's Lament)

sâmbătă, 2 octombrie 2010

nu!

dezamăgirile vin în viaţă atunci când te aştepţi mai puţin... de ce? poate pentru că, din când în când, avem nevoie ca cineva să ne smerească, să ne aducă cu picioarele pe pământ, să ne arate că ăl cu coarne îşi face treaba... spunea cineva acum ceva timp că eşti dezamăgit doar dacă ai aşteptări de la o anumită persoană şi că, atunci când ai aşteptări, judeci acea persoană; nici nu îmi mai aduc aminte când am judecat-o ultima oară, deci când am avut ultima oară aşteptări de la această persoană (ce ironie a sorţii)... cert este că aseară m-a dezamăgit din nou ca om... nu mi-am imaginat niciodată că cineva poate decade atât de mult...
ce este da, este da... ce este nu, este nu... ce este mai mult, este de la diavol...
prietenii ştiu de ce

joi, 30 septembrie 2010

ZÂMBEŞTE, de Ion Minulescu

Când ţi se pare atât de greu,
S`asculţi cum lumea te bârfeşte
Atunci, ascultă sfatul meu... Zâmbeşte!
Şi când cel ce`l iubeşti curat
Nepăsător te părăseşte,
Nu te uita că e`ngânfat... Zâmbeşte!
Păstrează`mă în ochii tăi
Să fiu mereu cu tine.
Azi te iubesc mai mult ca ieri
Şi mai puţin ca mâine.
Şi dacă totuşi mă iubeşti
Păstrează`mi amintirea.
Şi nu uita că într`o zi
Ţi`am dăruit iubirea!

luni, 27 septembrie 2010

Maica Domnului


aceasta este o icoană din Israel; de mult mi-am dorit să o fac, dar nu găsisem persoana potrivită; acea persoană mi-a ieşit în cale... sper să se bucure de ea tot atât de mult pe cât m-am bucurat eu pictând-o; cred că icoana asta are în ea mai multă dragoste decât oricare alta; M îmi spunea că se şi vede pentru că este altfel decât celelalte icoane ale mele; probabil... din exterior se vede întotdeauna altfel... mulţumesc M că eşti mereu lângă mine, mai ales la critici...

miercuri, 22 septembrie 2010

moartea... iubirii???

ce ciudat sună "moartea iubirii"... cum să existe aşa ceva când Dumnezeu este Iubire în toată plinătatea Lui; Iubirea este cea care Îl defineşte, iubirea, "cea care îndelung rabdă, care nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le care toate le iartă..." (I Corinteni 13) această iubire poate muri??? moare iubirea sau moare ceea ce credem noi, la un moment dat, că este iubire? mereu am avut o strângere de inimă când am auzit că un cuplu se desparte (mai ales dacă sunt cunoscuţi) pentru că nu am înţeles raţionamentul conform căruia două persoane care s-au iubit şi au hotărât la un moment dat să construiască ceva împreună dintr-odată rup legătura dragostei şi apucă pe cărări diferite... am avut o strângere de inimă pentru că nu înţelegeam... înţeleg acum că legăturile au început să se rupă înainte de a se fi legat... înţeleg acum că degeaba unul trage cea, dacă celălalt se duce hăis... înţeleg acum că degeaba tragi să legi, când celălalt dezleagă nodurile pe care ai trudit să le faci... acum înţeleg multe, înţeleg iubirea, înţeleg suferinţele şi dezamăgirile, înţeleg ceea ce, acum ceva timp, nu îmi dădea pace să dorm...
rugaţi-L pe Dumnezeu să iubiţi cu acea iubire care nu doare, care nu sfâşie, care te întăreşte şi te ajută să te trezeşti dimineaţa cu zâmbetul pe buze; să iubiţi cu acea iubire care vă face să zâmbiţi la orice lucru minor care vă iese în cale; mai presus de toate, rugaţi-vă să iubiţi!!! ... prietenii ştiu de ce
viaţă pur şi simplu

duminică, 19 septembrie 2010

Pablo Neruda - Poem

Moare cate putin cine se transforma in sclavul obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea, cine prefera negrul pe alb si punctele pe "i" in locul unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa straluceasca, oftatul sa surada, si care elibereaza sentimentele inimii.
Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este nefericit in lucrul sau; cine nu risca certul pentru incert pentru a-si indeplini un vis; cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte sfaturile "responsabile".
Moare cate putin cine nu calatoreste; cine nu citeste; cine nu asculta muzica; cine nu cauta harul din el insusi.
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat.
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.
Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca cunoaste raspunsul.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intodeauna ca "a fi viu" cere un efort mult mai mare decat simplul fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire splendida. Totul depinde de cum o traim...
Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie. Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in fiecare zi...

duminică, 5 septembrie 2010

ce mult te-a iubit

am fost astăzi la un prieten... nici nu ştiu cum să îl numesc... este un om care m-a iubit enorm de mult, mi-a spus că mă iubeşte... îmi aduc aminte că într-o zi, în drum spre un curs, a spus că mă va aştepta să mergem undeva împreună, iar eu l-am întrebat: "cât ai de gând să mă aştepţi?", iar el a spus "toată viaţa"... am fost prieteni foarte buni, l-am susţinut mereu şi l-am încurajat pentru că era un om extraordinar (şi acum este la fel), dar Dumnezeu a făcut ca eu să nu îi pot răspunde cu aceleaşi sentimente... sentimentele nu mai sunt de mult timp... acum au luat altă cale, este ieromonahul Nifon (prietenii ştiu despre cine este vorba)... l-am văzut astăzi cum se luptă cu ispitele, cu cele mai mari ispite ale călugărilor: amintirile din lume; asta îi macină, cu asta îi macină diavolul zilnic, iar ei trebuie să reziste şi să se roage şi să se poarte cu cei din jurul lor la fel, ca şi când nimic nu se întâmplă; iar noi, cei din lume, tindem să nu îi înţelegem, să îi judecăm pentru anumite atitudini, gesturi cât se poate de normale pentru ei, anormale pentru noi. De ce? Pentru că suntem prea limitaţi şi egoişti, pentru că nu vrem să pricepem că există şi altceva/altcineva în afară de propria persoană sau propriile sentimente...
dar Dumnezeu lucrează prin oameni, noroc cu unii oameni că ne aduc aminte că ţărână suntem...
viaţă pur şi simplu...

sâmbătă, 4 septembrie 2010

iubesc, deci exist...

de ce mereu, atunci când spui cuiva ca îl iubeşti, acea persoană are impresia că aştepţi ceva de la ea... după câte ştiu eu, dragostea nu se măsoară, nici nu aşteaptă... există, se naşte pur şi simplu, nu are motive (decât la Doamne-Doamne, Care ştie de ce face anumite lucruri), nu are gânduri ascunse şi, cel mai important, dragostea (cea care este într-adevăr dragoste, nu crush-urile) nu cere niciodată nimic pentru ea... cred că mai mult dă, oferă pentru că aşa simte că e bine, pentru că aşa se simte împlinită...
C., care este un "străin" din viaţa mea, zice că orgoliul nu ne lasă să fim fericiţi, gândim prea mult, raţionăm prea mult, ar trebui să simţim, să ne dăm voie să simţim... oare?
viaţă, pur şi simplu...

miercuri, 1 septembrie 2010

Monahia Ecaterina

De bună voie, preacinstite părinte...
- Care e numele tău, maică?
- Monahia Ecaterina, păcătoasa.
- Să te mântuieşti şi să te rogi pentru mine!

- Toţi suntem datori să ne rugăm unul pentru celălalt!

...dacă mi-ar fi spus cineva că pe data de 29 august Doamne-Doamne îmi va umple inima cu una dintre cele mai mari bucurii, pe care am avut şansa să le trăiesc, poate că nu aş fi crezut... şi cum îi spuneam Marianei, nici dacă nu mi-aş fi plănuit nu aş fi ajuns la Mănăstirea Petru Vodă chiar în seara în care urma să aibă loc tunderea în monahism a uneia dintre fostele mele colege de facultate... emoţia simţită şi lacrimile care mi-au curs pe obraji nu pot fi descrise şi nici lumina şi liniştea profundă pe care le citeam pe faţa celei care a fost studenta Cristina Leizeriuc... este ceva dincolo de simplele cuvinte...
viaţă pur simplu...



sâmbătă, 28 august 2010

Povestire...

by mail, from Mioara

Intr-o zi, un intelept din India puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:
-De ce tipa oamenii cand sunt suparati?
-Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
-Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? intreba din nou inteleptul.
-Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.
Maestrul intreba din nou:
-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

-Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:
-Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere.

Mahatma Ghandi
viaţă pur şi simplu

luni, 23 august 2010

totuşi iubirea...

iubiţi, este singura raţiune de a trăi... mă gândeam zilele astea cât de frumos este să iubeşti, simţi că zbori, simţi că totul este posibil, cred că, în principal, simţi, trăieşti...
dar, să nu uităm că fericirea noastră nu depinde de ceilalţi, nu trebuie să depindă de ceilalţi... noi înşine suntem calea noastră spre fericire, noi trebuie să fim cei care ne împlinim în şi pentru Hristos şi pentru noi... de noi depinde dacă zâmbim, plângem, ne bucurăm de viaţă sau nu...

sâmbătă, 14 august 2010

Adormirea Maicii Domnului


Biserica Adormirii Maicii Domnului, Ierusalim (sculptură în abanos şi fildeş)

Binecuvântată eşti tu între femei...

Zaharia, aducând jertfă la Templu

Se spune că, în timpul zilelor când Irod şi-a trimis soldaţii să omoare pruncii, îngerul Gavriil a venit la Elisabeta şi a sfătuit-o să se ascundă în spatele unei stânci, pentru a fi ferită de aceştia. Stânca se află şi astăzi în biserică.

Binecuvântată eşti tu între femei
şi binecuvântat este rodul pântecelui tău...
Măreşte sufletul meu pe Domnul
şi se bucură duhul meu de Dumnezeu,
Mântuitorul meu, pentru că a căutat
spre smerenia roabei sale.
Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.
Pentru că mi-a făcut mie mărire cel Puternic
şi Sfânt este numele Lui. (Luca 1, 39-49, 56)Întâlnirea dintre Elisabeta şi Maica Domnului

duminică, 8 august 2010

minunile vieţii...

astăzi la Sfânta (este termenul pe care îl folosesc eu pentru Biserică) am văzut un bebe frumos... am văzut mai mulţi, dar unul era mic, mic, zâmbăreţ, agăţat de braţele mamei lui, fixându-mi mie cerceii... m-am jucat cu el şi mă gândeam cum de unele femei pot să "scuipe" (termen folosit de o verişoară acum câţiva ani buni) din ele aşa o minune... cum poţi arunca la coş viaţa pe care Dumnezeu a pus-o în tine... mai demult citeam undeva că sarcina este, de fapt, împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu femeia la făurirea unei noi minuni... nu mă întrebaţi unde am citit că niciodată nu m-am priceput la note de subsol... ei bine, dacă este o minune, cum pot renunţa unele femei - şi chiar şi bărbaţi, pentru că avortul este responsabilitatea ambilor părinţi - la această minune?
zi de zi aşteptăm minuni... le cerem cu înfocare, iar atunci când vin nu le luăm în seamă... ne batem joc de toate minunile pe care le avem în jurul nostru... viaţa însăşi este o minune... faptul că ne trezim dimineaţa spre o nouă zi, mulţumind (sau nu!!!) Cerului pentru că am făcut ochi, este o minune... şi ne batem joc sistematic de ele...
poate că nu ar trebui să spun asta, dar eu am aşteptat o minune şi nu am primit-o... de ce? poate că Dumnezeu a considerat că nu o merit, că nu sunt pregătită pentru ea... nu ştiu... nici nu mă mai întreb... accept deciziile pe care Viaţa le ia pentru mine... iar dacă va fi vreodată să mă învrednicesc de o asemenea minune, mă rog ca Dumnezeu să îmi lumineze mintea să pot răspunde chemării...
viaţă pur şi simplu...

vineri, 6 august 2010

atât de mult a iubit Dumnezeu lumea...

Isaie dănţuieşte, Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emanuil,
pe Dumnezeu şi Domnul,
Răsăritul este numele Lui,
pe Carele mărindu-l, pe Fecioara o fericim...
Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului,
să se mântuiască sufletele noastre...

paşi timizi în faţa altarului Judecătorului suprem... pecetea iubirii fără sfârşit... cununa împăraţilor... minunea naşterii unei noi familii...
părinte, oare Dumnezeu va ierta vreodată încălcarea jurământului? cu siguranţă, da! Oare? da, nădejdea noastră este numai la El!
Mărire Ţie, Hristoase, Dumnezeule, lauda apostolilor şi bucuria mucenicilor,
a căror propovăduire este Treimea Cea de o Fiinţă şi nedespărţită...

viaţă, pur şi simplu...

joi, 5 august 2010

nevoia de tine...

nu ştiu dacă aş putea trăi fără prieteni... oare numărul lor îmi umple numărul degetelor de la mână?
nu ştiu dacă aş putea trăi fără muzică... cum aş putea renunţa la melodiile mele preferate?
nu ştiu dacă aş putea trăi fără icoane... ideea de a nu mai picta niciodată mă înspăimântă.
nu ştiu dacă aş putea trăi fără padre... a fost mereu acolo pentru mine.
ştiu că nu aş putea trăi fără El... îmi umple zilele de bune şi rele, mă îndrumă, mă ceartă, are grijă de mine, mă aşteaptă mereu să mă întorc cu faţa către El, chiar şi atunci când, umilită şi trântită la pământ, uit sau nu vreau să îmi aduc aminte de cruce...
am nevoie de El...

miercuri, 4 august 2010

"Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!"

dezamăgirile fac parte din viaţă... da, din păcate, aşa este; cel mai rău este când te dezamăgesc persoanele apropiate, prietenii, cei care, se presupune, îţi sunt alături la bine şi la greu şi care te susţin necondiţionat; mă bucur însă că am aflat acum, când ceva încă poate fi schimbat, decât să las timpul să treacă şi să devin din ce în ce mai mult (în ochii prietenului respectiv, care mă judecase de mai bine de un an şi mă condamnase fără să cunoască nici măcar jumătate din adevăr) o persoană dură, capricioasă şi autoritară... prietenii ştiu de ce...
viaţă, pur şi simplu...

sâmbătă, 24 iulie 2010

bună dimineaţa, soare

... sunt momente în viaţă când credem că avem totul, când avem impresia că nimic nu ne poate răpi clipa aceea extatică de fericire, dar mereu se întâmplă ceva care ne smereşte; avem nevoie de cineva care să ne tragă de mânecă atunci când urcăm prea sus, iar ăl' cu corniţe stă pe umărul nostru stâng gata-gata să se bucure că a mai căpătat un sufleţel; avem nevoie şi de fericire, deşi este relativă (spun eu): de exemplu, zilele trecute am fost fericită pentru că cineva îmi spusese o vorbă bună; altădată, pentru că primisem un mesaj care mi-a luminat ziua; ieri, am fost fericită pentru că am primit un superb buchet de flori de la un om drag; astăzi, ziua mi-a început cu o veste bună: cineva, care nu mă cunoaşte (decât din auzite), mi-a încredinţat un proiect important, deşi vine într-o perioadă foarte agitată şi aglomerată pentru mine...
şi... îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat lângă mine o persoană care să mă tragă de mânecă, care să mă smerească şi să mă ţină în şah... nu de alta, dar aş lua-o pe arătură de atâta bine.

vineri, 23 iulie 2010

o nouă zi senină, sper...



astăzi m-am trezit cu o poftă nebună de viaţă şi vreau ca toată lumea să ştie acest lucru; vreau să râd, să cânt, să alerg, să mă joc, să bat la picior toate străzile mărginaşe din oraşul meu, să mă plimb prin parc, să mă dau în tobogan, exact ca un bebe de patru ani (că doar atât am...) fără să îmi pese de nimeni şi de nimic; vreau să mă gândesc doar la mine... să fiu egoistă măcar o zi în viaţa mea... să fiu eu personajul cel mai important din povestea zilei de astăzi, să nu îmi pese cine cum se uită la mine sau cine şi dacă mă aprobă...
zâmbiţi, fiţi fericiţi şi, mai presus de toate, iubiţi, pentru că aceasta este singura raţiune de a trăi, asta ne aşează lângă Hristos...

joi, 22 iulie 2010

aş vrea să dau timpu-napoi sau nu?

aş vrea... mă gândesc ce ar fi dacă aş da timpul înapoi cu vreo trei ani, să schimb trecutul, să schimb momentele şi cuvintele urâte, jignirile, palmele, minciunile, lacrimile, nopţile nedormite, frământările, să schimb tot ceea ce m-a făcut să devin acea "scorpiuţă antipatică" (cum îmi spunea cineva acum câteva zile); şi, dacă aş da timpul înapoi, ce aş realiza? cred că nimic, aş retrăi toate acele momente, care mă sfâşie pe dinăuntru şi nu îmi dau voie să merg mai departe, nu îmi dau voie să cred din nou în oameni, nu îmi dau voie să îi las să se apropie iar de mine; padre mereu îmi spune să las viaţa să îşi urmeze cursul ei... cum să-l urmeze când nu vezi în faţa ta decât noroi? cum să-l urmeze când îţi e teamă să apuci mâna care ţi se întinde şi o refuzi până când, răpusă de oboseală, nu mai vrea ea să te prindă? şi atunci, mă întreb: ce aş vrea? nu ştiu.
viaţă, pur şi simplu...

miercuri, 21 iulie 2010

Meditaţie II

Te chem şi zarea pustie-mi răspunde.
Mă chemi, dar noaptea neagră te roade.
Te strig, iar sunetele îmi rămân pe buzele-ngheţate.
Mă strigi şi strigătul pierdut te arde.
Te caut, dar deşertul inimii mele mă mistuie.
Mă cauţi, dar oaza pustiului e doar o nălucă.
Te aud de dincolo de erele-ngheţate.
Mă auzi de dincolo de capătul lumilor.
Mă chemi şi te strig de dincolo de furii.
Te caut şi mă auzi plângând în zorii zilei.
Mă strigi şi te-aud pierdută-ntre suspine.
Te chem şi mă cauţi pe-aceleaşi vechi ruine.
(Sibiu, 4 n. 2003, tare demult...)

marți, 20 iulie 2010

1 + 1 = 1

Azi dimineaţă am scos din bibliotecă o carte oarecare, gândindu-mă să o deschid la o pagină oarecare şi să citesc exact acolo unde mi se va opri privirea... Nu mă aşteptam să găsesc tocmai rândurile astea:
<<"Mă plictisesc fără tine."
"Mor."
"1 + 1 = 1"
"2 - 1 = 0">> (Claude Spaak, Marianne, frumoasa mea)
De vreo trei săptămâni primesc lecţii de viaţă... Cred că le merit din plin, de Doamne-Doamne mi le tot trimite.

luni, 19 iulie 2010

"Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!"


Se istoriseşte că doi călugări care se aflau pe drum spre mănăstire se pregăteau să treacă un râu care ieşise din matcă. Fiind aproape de mal, au văzut o tânără frumoasă care încerca şi ea să treacă prin apele învolburate. Trebuia neapărat să treacă dincolo, i-a lamurit ea, pentru a veni în ajutorul tatălui său, care era bolnav. Fiind singură şi firavă încerca cu greu să înainteze. Apele mari ale râului o ţintuiau aproape de ţărm. Primul călugăr, fără măcar să acorde atenţie tinerei, a intrat în apă şi a trecut dincolo. Cel de-al doilea a luat tânăra în braţe şi cu greu, cu mari eforturi, a ajuns până la urmă pe malul celălalt. Tânăra i-a mulţumit şi s-a îndepărtat în grabă. Cei doi călugări şi-au văzut de drum. Au mers în tăcere mai bine de un ceas. Deodată, primul călugăr, care nu-şi mai putea stăpâni emoţia şi mânia a început să-şi mustre tovaraşul: - Cum de-ai putut să-ţi calci jurământul? Jurământul de a nu atinge o femeie? Nu te simţi copleşit de ruşine? Cum ai putut să o iei în braţe pe femeia aceea? - Ia te uită, i-a răspuns celălalt, te mai gândeşti încă la ea? Eu am lăsat-o jos, dar cred că tu încă o mai duci în braţe.
Se întâmplâ uneori în viaţă ca judecata noastră să fie mult prea exagerată şi subiectivă, atunci când este vorba de aproapele nostru. Gesturile mici şi frumoase de ajutor să fie privite ca păcate grele şi interpretate greşit şi cu ostilitate. Totul devine pagubos pentru suflet mai ales când actele nobile sunt împroşcate cu sugestii sau atacuri răutăcioase. Există totuşi, în viaţa de zi cu zi, un spaţiu al libertăţii şi al iubirii. În acest spaţiu, gesturile credinciosului devin reflexe necondiţionate şi trec dincolo de judecata aproapelui, bună sau rea. De fapt, judecata aproapelui nu mai contează sau, mai bine zis, nu mai doare. Acest spaţiu nu este pentru toţi şi nu poate fi explicat, ci numai trăit. Pentru a intra în acest spaţiu, care este numit de Biserica ca Spaţiu al Învierii, trebuie să îndrăzneşti, să fii curajos, să iubeşti pe aproapele şi pe Dumnezeu, Creatorul nostru. Sfântul Apostol Pavel aminteşte de această dimensiune a Spaţiului Învierii zicând: "De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine."
"AM UITAT SĂ MAI IUBIM!”
Când pe-ale vieţii traiectorii,
Prindem în mână glorii după glorii
Şi laudele curg grămadă
Şi prietenii-s mereu la sfadă,
Atunci se face că uităm,
Iubire sinceră să dăm.
Când vântu-ţi suflă lacrima fugară
Şi stii că dragostea te-a părăsit,
Nu-ţi pui problema ce faci mâine,
Ci, doar, zâmbeşti amar:
”Atâtea vorbe goale… la ce mi-au folosit?!”
Când singurătatea-ţi bate decis la uşă
Şi ştii că ea se va deschide larg,
Imaginează-ţi Titanicul cum se scufundă,
Iar ultimul refugiu e-un catarg.
Iubirea… Acest concept infam.
Ai vrea să primeşti o tonă fără să dai un gram...
(Acest text l-am primit de la o prietenă bună, spun eu, de ziua mea; este cel mai frumos cadou primit anul acesta. Am mai primit unul... dar nu am ştiut să am grijă de el, aşa că l-am pierdut.)

sâmbătă, 17 iulie 2010

neputinţă...


La începutul săptămânii a murit o persoană dragă inimii mele. Când vă voi spune despre cine este vorba, vă veţi întreba, probabil, ce avea atât de special. Era o femeie simplă de la ţară, muncitoare şi mereu gata să îţi sară în ajutor, dacă îi cereai. Era o femeie de care m-am ataşat fără să îmi dau seama, mama unei eleve de la mine din clasă (de la clasa unde sunt dirigintă), a unei eleve destul de bună la învăţătură (a luat premiul III anul acesta), nu sclipitoare, dar o copilă care se chinuie să înveţe atât cât îi permite intelectul... Revenind la mamă, era o femeie cu poftă de viaţă, tânără, mai mare decât mine cu un an, o femeie care, poate, nu avea totul pe plan material, dar avea de toate pe plan spiritual - soţ, copii (trei fete, dintre care două îmi sunt eleve)... şi iată că viaţa ei s-a întrerupt ciudat, stupid, brusc. Dintr-odată s-a golit totul... s-a împiedicat şi s-a rupt firul vieţii. Mereu îi spuneam "doamna X", iar cineva când mă auzea îmi atrăgea mereu atenţia "Ce îi tot spui doamnă, e o ţărancă, o simplă ţărancă. Tu eşti o doamnă." Pentru mine, a fi doamnă/domn nu înseamnă că te-ai născut la oraş sau că ai nu ştiu ce educaţie/cultură aleasă. Domnia nu stă în haine, rasă, religie, sex sau educaţie... stă în inimă, stă în ceea ce ne defineşte ca oameni. Iată că doamna din mine încearcă de vreo câteva zile bune să îi dea telefon acelei fete care a rămas fără mamă, să îi spună ceva... un cuvânt de alinare, o vorbă bună... şi nu poate.
Şi mă simt atât de impotentă, atât de limitată ca om, pentru că nu ştiu ce aş putea să îi spun unui copil de 11 ani pentru a-i alina suferinţa, ce cuvinte ar putea să îi dea unui copil speranţa şi certitudinea că mama lui este acolo Sus, într-un loc infinit mai bun decât acesta şi că de acolo o veghează pe ea şi pe surorile ei şi le vor ajuta să răzbată în viaţă, mai mult poate decât dacă ar fi fost cu ele. Mă simt neputincioasă pentru că mă uit la telefon, apelez numărul şi închid repede, ca şi cum m-aş arde... Nu îndrăznesc să sun.
Şi mă gândesc şi la... alte persoane care dispar dintre noi, cu bună ştiinţă, pentru că aşa aleg ele şi care au totul în jurul lor şi nu ştiu să preţuiască viaţa pe care le-a dat-o Dumnezeu.
Viaţă, pur şi simplu!

vineri, 16 iulie 2010

te caut...

am privit la stele, dar nu mai străluceau ca-n prima zi.
am privit la soare, dar nu mă mai alinta cu raza lui.
am încercat să te chem, dar noaptea mi-a îngheţat strigătul.
am vrut să ajung la tine, dar nisipul m-a împiedicat între firele lui.
am vrut să te iubesc, dar cineva mi-a frânt aripile.
am vrut să fiu liberă, dar dragostea ta m-a înlănţuit pe veci.
am aşteptat sfârşitul timpurilor
şi m-am îmbrăcat în mantia dragostei tale.
te caut...
o rază de soare îmi mângâie obrazul.
te caut, rătăcind prin lume... te caut.
(sibiu 26 octombrie 2003, demult...)

joi, 17 iunie 2010

Sfantul Gheorghe


Iconografia pastreaza imaginea Sfantului Gheorghe calare pe un cal, strapungand cu sulita un balaur. Este vorba despre o legenda pioasa, in care Sfantul Gheorghe salveaza cetatea Silena, din provincia Libiei, terorizata de un balaur...

Sfantul Ilie


La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanţi prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni şi aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad...

duminică, 30 mai 2010

Sfantul Arhanghel Gavriil


La adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.
Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor" şi lăudându-se că "voi fi asemenea cu Cel înalt", a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul ("Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând"). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric...

joi, 13 mai 2010

Sfântul Ierarh Antim Ivireanu


Cel mai învăţat şi talentat mitropolit care a stat vreodată pe scaunul mitropoliei Ţării Româneşti[2], bărbat de cinste, evlavios şi împodobit cu virtuţile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească, Antim Ivireanul a rămas o icoană înconjurată cu evlavie şi cu recunoştinţă pentru tot ce a înfăptuit în ţara şi Biserica Ortodoxă Română, şi împodobită cu nimbul muceniciei. În sufletul lui au prisosit virtuţi alese, un buchet făcut din toate talentele, o simfonie de inspiraţie şi melodii. N-a îngropat nici un talant, ci i-a înmulţit pe toţi, fiind „singurul vlădică de multe ori artist”[3].
Din izvoare sigure se ştie că era de origine georgiană (din Iviria, denumire veche a Georgiei sau Gruziei de azi, din sudul Rusiei). Părinţii săi se numeau Ioan şi Maria, iar el a primit la botez numele de Andrei. Din fragedă tinereţe a căzut rob la turci, pe aceea vreme ţara fiind sub stăpânire otomană. Era înzestrat cu „talente rare” şi „a ridicat la perfecţiune arta tipografică”[4]. Cu privire la data şi locul exact al naşterii sale, nu există date certe, dar se presupune că în robie a învăţat, pe lângă limba sa maternă, greaca veche şi cea nouă, turca, slava veche, poate şi araba, şi mai ales româna, pe care o numea „limba dulce românească”...

duminică, 11 aprilie 2010

Sfântul Proroc David


Psalmul 50
1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta
2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când vei judeca Tu...

Mănăstirea Petru Vodă, Neamţ - 6 Aprilie 2010

Sfânta Împărăteasă Elena



Fericita imparateasa Elena, vrand sa caute Crucea Domnului cea facatoare de viata, care era ascunsa de evrei, i-a chemat pe toti si i-a intrebat sa-i arate locul unde este ascunsa cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepadandu-se ca nu stiu, imparateasa Elena ii ingrozea cu munci si cu moarte. Atunci ei i-au aratat pe un barbat batran cu numele Iuda, zicand: "Acesta poate sa-ti arate ceea ce cauti, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Deci, facandu-se multa cercetare, iar Iuda lepadandu-se a spune, imparateasa a poruncit sa-l arunce intr-o groapa adanca, in care petrecand catava vreme, in cele din urma a fagaduit sa-i spuna. Deci, scotandu-l din groapa, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe care Adrian, imparatul Romei, zidise o capiste zeitei Artemida si pusese in ea pe idolul ei. Acolo a aratat acel Iuda, ca este ascunsa Crucea Domnului. Imparateasa Elena a poruncit sa darime capistea idoleasca, iar zidul si pietrele sa le risipeasca.

joi, 25 martie 2010

Sfantul Antonie cel Mare



Cuviosul părintele nostru Antonie era de neam egiptean, născut din părinţi de bun neam, care aveau avuţie multă; şi fiind ei creştini, creştineşte îl creşteau şi pe el. Pe cînd era mic, se afla la părinţii lui, necunoscînd pe altcineva mai mult, decît pe dînşii şi casa lor.
Dar după ce a crescut şi s-a făcut mare, sporind cu vîrsta, n-a voit a învăţa carte şi a fi cu ceilalţi copii; şi ca un adevărat creştin, mergea cu părinţii săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vîrsta, ci se supunea părinţilor şi luînd-aminte la citiri, gîndea la folosul lor. Dar avînd nenumărată bogăţie, nu supăra pe părinţi pentru hrana deosebită şi scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula şi nimic mai mult nu căuta.
După moartea părinţilor lui, rămînînd singur cu o soră mai mică şi fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă şi de sora sa. Dar n-au trecut şase luni de la moartea părinţilor lui, şi ducîndu-se la biserică, după obicei, îndreptîndu-şi mintea, gîndea cum apostolii lăsînd toate, au urmat Mîntuitorului, iar ceilalţi vînzîndu-şi averile lor, le aduceau şi le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărţi celor ce aveau trebuinţă; apoi gîndea la aceasta, cîtă răsplată este pregătită acestora în ceruri.
Acestea gîndind el, a intrat în biserică şi se întîmplase atunci de se citea Evanghelia, şi a auzit că Domnul a zis bogatului: De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri. Atunci Antonie, ca şi cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinţilor şi pentru dînsul s-ar fi făcut citirea, ieşind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoşi şi care erau 300 de pămînturi bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dînsul şi pe soră-sa; iar celelalte cîte le avea mişcătoare, vînzîndu-le şi adunînd mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puţin pentru sora sa, a intrat iarăşi în biserică şi auzind în Sfînta Evanghelie pe Domnul zicînd: Nu vă îngrijiţi pentru ziua de mîine, a ieşit din biserică, împărţind săracilor şi argintul oprit pentru sora sa.
Pe sora sa încredinţînd-o unor cunoscute şi credincioase fecioare ca s-o crească şi să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lîngă casă în nevoinţe şi pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mînăstiri şi nici un monah nu ştia pustia cea depărtată, ci fiecare din cei ce voiau viaţa cea retrasă, se nevoiau deosebit, nu departe de satul său.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Sfantul Apostol Andrei


Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel dintai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.

Sfanta Anastasia



Anastasia, cea preafrumoasa intre femei, s-a nascut in vestita cetate a Romei. Ea pe toti covarsea cu neamul sau cel bun, cu frumusetea cea trupeasca si cu cea sufleteasca, cu obiceiuri bune si cu blandete. Era fata lui Pretextat, unul din boierii mari de credinta elin, iar maica ei credea intru Hristos, avand numele Fausta. Din copilarie, Anastasia a fost incredintata de maica-sa spre invatatura cartii, unui barbat preaslavit intru intelepciune si cu viata cinstita, cu numele Hrisogon, crestin credincios si iscusit desavarsit intru cele dumnezeiesti, iar dupa aceea si mucenic.